În mod paradoxal
...s-a ajuns, în ultima vreme, într-o bună măsură, să fie cunoscute mai multe informaţii referitoare la acţiuni secrete desfăşurate de diferite servicii de spionaj, la contribuţia pe „frontul secret” a unor agenţi decât despre personalitatea, biografia acestora. Pe de o parte, aceasta se datorează declasificării unor informaţii, apariţiei unor lucrări memorialistice sau de sinteză privitoare la asemenea operaţiuni. Pe de altă parte, motivaţia faptului că biografia reală, viaţa privată a unor spioni mai mult sau mai puţini celebrii a rămas, în bună măsură, în „umbră”, a fost secretizată, falsificată sau manipulată ţine în special de conservarea pe perioade îndelungate, dacă nu definitiv, a dreptului agenţiilor şi al serviciilor şi al agenţilor la protejarea „intimităţii personale”, dacă nu se invocă motive legate de „securitatea naţională”.
Oricum ar fi, cele mai multe aspecte ale biografiei spionilor, originea, familia, studiile, profesiunile, motivele care i-ai făcut să îmbrăţişeze una din cele mai vechi „meserii”, împrejurările dispariţiei, morţii lor, dar, mai ales, profilul moral, viaţa lor sentimentală rămân mai puţin cunoscute decât „faptele lor de arme”.
Vom încerca, în cuprinsul acestui serial, să luminăm unele aspecte, spaţii ale acestei „lumi a tenebrelor”, referitoare la „biografia secretă a spionilor”, mai ales în ceea ce priveşte viaţa lor sentimentală, (re)descoperind o serie de „poveşti de dragoste” pe care le-au trăit, măsura în care acestea le-au influenţat cariera. În acest demers, ne vom baza în special informaţii făcute cunoscute în ultima vreme, desigur fără a avea pretenţia de a elucida complet şi definitiv asemenea aspecte, cât mai ales pentru a formula întrebări la care s-a răspuns mai mult sau mai puţin, ce, dincolo de aspectul lor senzaţional, mai prezintă interes astăzi.
(Auto)portret de spion...
... „Eu am abjurat de la onoarea mea,
Eu i-am trădat pe aceia care m-au crezut prieten,
Eu am cumpărat conştiinţe,
Eu am făcut blestemat numele patriei.
Eu m-am resemnat cu infamia.“
Este autoportretul crud, dar realist pe care cunoscutul scriitor argentinian Jorge Luis Borges (1899 – 1986) în poezia „Spionul” din volumul „Istoriile nopţii. Poezii noi” i-l atribuie acestui personaj.
Desigur, unui asemenea portret imaginar, dar realist, îi poate fi contrapus acela al „spionului-gentlemen”, vehiculat mai ales într-o literatură cu tentă mai mult romantică, dar pe care interpretări mai noi, cum este aceea a unui reputat specialist , Helmut Höfling tinde să o demonteze: „Activitatea unor spioni din lumea întreagă este de cele mai multe ori lipsită de romantism”, enumerând, între cauzele care i-au făcut să facă „pactul cu diavolul”, şi „motivele sentimentale”. Iar, în ceea ce priveşte portretul agenţilor, el este zugrăvit, de asemenea, într-o lumină crudă: „În tot cazul, spionajul presupunea o teamă continuă şi, în cele din urmă, pierderea iluziilor, o existenţă de dezamăgiri. Adesea „cauza” pentru care spionau le era necunoscută. Cei mai mulţi din ei, pot fi asemănaţi cu „jucători de noroc”. („Cercetaşi şi spioni. Serviciile secrete fac istorie, 1989”)
Întrebarea care persistă este dacă în profilul moral al spionilor, atât de cinic, mai este loc de sentimente, de „poveşti de dragoste”
Amorul - „armă de luptă” şi „capcană”
De fapt, o asemenea abordare riscă să fie oarecum simplificatoare, căci, în ultimă instanţă, există mai multe ipostaze în care sentimentul, dragostea sunt prezente în cariera spionilor.
Cea dintâi şi cea mai des întâlnită este aceea în care sexul este folosit ca „armă de luptă”, deci ca mijloc de racolare şi exploatare informativă a unor parteneri căzuţi în „năvodul iubirii”, desigur nesinceră, interesată. În această ipostază, spioanele devin, cum s-a spus, „capcane de miere”, iar agenţii - un fel de „don Juani” fără alte scrupule decât acela de a „smulge” cât mai multe informaţii, uneori chiar cu preţul vieţii „victimelor” lor.
În acelaşi timp, există şi exemple de agenţi care au căzut ei înşişi în „capcana sentimentelor” (sunt şi ei oameni...), îndrăgostindu-se sincer de partenerii sau chiar victimele lor, deci care au trăit adevărate „histoires d‘amour” de cele mai multe ori cu finaluri tragice pe care le vom aminti şi noi în cuprinsul acestui serial.
Agenţiile avertizează
Că nu este vorba doar de un subiect al istoriei spionajului, ci chiar de o problemă actuală şi nevralgică ne-o dovedeşte faptul că agenţiile, serviciile de spionaj/contraspionaj manifestă, în ultima vreme, un interes deosebit faţă de ea. Astfel, un raport al „Agenţiei Naţionale de Securitate” (NSA) se ocupă de cazurile de „spionaj din dragoste”, în care au fost implicaţi angajaţii lor, acoperind, de fapt, o gamă largă, „obiectul” lor fiind soţiile, dar şi iubitele, soţii, dar şi iubiţii. A apărut chiar un termen specific, LOVEINT care desemnează urmărirea ilicită a persoanelor cu care sunt într-o relaţie angajaţii NSA. În tot cazul, raportul semnalează ponderea deosebită pe care o păstrează această categorie de spionaj („enormous eavesdropping power to spy on love interests”)
Şi serviciile britanice de informaţii sunt preocupate de această problemă. Astfel, un specialist al domeniului, Phillip Knighteley, autorul volumului „The History of the Honey Trap”, arată că „MI5 îşi face griji în privinţa sexului”. Se atrage atenţia că aceia care doresc să-şi perfecţioneze metodele de „spionaj prin dragoste” ar trebui să înveţe din istoria care cuprinde prea multe poveşti, prea multe drame, prea multe cearceafuri şifonate, soţi otrăviţi, scrisori furate şi vieţi ruinate. Spionii se folosesc de sex, inteligenţă şi de suspansul generat de o viaţă secretă, ca momeală. De milenii, „istoria lungă şi murdară a spionajului şi sexualităţii” face victime. În acelaşi timp, se arată că o poveste de dragoste care începe cu o minciună, deci cu o acţiune de spionaj se poate transforma într-o relaţie pasională şi autentică, dar acestea sunt excepţii...
De asemenea, într-un document transmis în 2010 instituţiilor bancare, se pare cele mai vulnerabile din acest punct de vedere, MI5 avertizează asupra pericolul reprezentat de folosirea „armei sexului” de către spionajul chinez, iar un document, citat de „London Times” subliniază că aceste servicii (dar şi altele) încearcă să cultive „relaţii pe termen lung” şi să „exploateze zone vulnerabile, cum sunt relaţiile sexuale, pentru a crea presiuni care îi fac pe ceilalţi să coopereze”.
Bineînţeles, că „spionajul prin dragoste” a fost oglindit şi în literatură, film. Pe internet, ve-ţi găsi liste întregi de volume care se integrează în această categorie („Popular Spy Love Books”).
Există şi liste întregi de filme inspirate de această temă, în care la „loc de cinste” se află desigur pelicula „The Spy Who Loved Me” (1977) din seria care îl are ca eroul principal pe James Bond, un maestru al „spionajului prin dragoste”, nu odată inspirată din cazuri reale.
...Şi ca să începem şi noi cu selecţia de seria de cazuri reale, pe care le vom prezenta cititorilor, le vom aminti pe acelea consemnate în istoria continentului american, de care specialiştii s-au ocupat în mod deosebit.
Iubită sau trădătoare
O tumultuoasă existenţă, din care nu a lipsit şi o poveste de dragoste având, după multe peripeţii, un final oarecum fericit, a dus-o Pocahontas, fiică a căpeteniei populaţiei native Powhatan, născută în 1595. Atunci când coloniştii englezi au sosit, în 1607, pe teritoriul viitorului stat Virginia şi au înfiinţat localitatea Jamestown, cea care avea să fie cunoscută sub numele de Pocahontas (de fapt, pentru conaţionalii săi, Matoaka) a stabilit o relaţie apropiată cu conducătorul acestui grup, John Smith care, ulterior, rănit grav, se va reîntoarce în Anglia în 1609. În 1613, englezii au reţinut-o pe „indiancă”, aşa cum aveau să fie numiţi, în mod impropriu, locuitorii nativi ai Americilor, intenţionând să o schimbe cu coloniştii englezi capturaţi de tatăl lui Pocahontas. În timpul captivităţii sale, colonistul John Rolfe se îndrăgosteşte de prinţesă şi se căsătoreşte cu ea, în 1614. Pocahontas este botezată sub numele de Rebecca, devenind Lady Rebecca Rolfe. După ce devine un fel de celebritate în Anglia, se reîntoarce în Virginia, murind curând după aceea. Biografii săi au trebuit să răspundă la o serie de întrebări, între care aceea dacă a fost Pocahontas o trădătoare, eventual spioană pentru englezi.
De la „Trandafirul sălbatec” la „Frumoasa rebelă”
Istoria Războiului Civil din Statele Unite cunoaşte numeroase cazuri de „spionaj din dragoste” mai ales în favoarea Confederaţiei.
Dintre spioanele care au acţionat pentru aceasta, este de amintit Rose O'Neal Greenhow (1817-1864), cunoscută, datorită frumuseţii sale, şi sub numele de „Trandafirul sălbatec”. Ea a fost considerată în istorie, drept o „femeie unică”, mai ales în lumea spionajului. În tot cazul destinul ei de excepţie poate face subiectul unui roman. Suferă două lovituri dure ale sorţii care ar fi putut distruge o femeie obişnuită. Mai întâi, îşi pierde tatăl, ucis de un sclav (ceea ce poate explica orientarea sa antiaboliţionistă), iar apoi soţul, cu care avea opt copii. Activităţile de spionaj organizate de ea se desfăşurau mai ales cu ocazia unor reuniuni mondene, un mediu din cele mai potrivit pentru „dezlegarea limbilor”, furnizarea de informaţii. Chiar după ce este demascată, nu poate fi însă condamnată, căci martorul principal este găsit cu beregata tăiată în celulă, iar tribunalul militar, supus în mod cert unor presiuni superioare, probabil şi din partea unor personaje care frecventaseră acele reuniuni mondene de la conacul lui Rose, hotărăşte doar expulzarea ei.
Puţine persoane ar fi bănuit că frumoasa Antonia Ford (1838 – 1871) din Virginia, o doamnă în adevăratul înţeles al cuvântului, cu o conversaţie strălucitoare, posesoare a diplomei unui colegiu, era, de fapt, spioană pentru Confederaţie, şi încă una din cele mai active. Totuşi, în cele din urmă, Antonia este demascată şi arestată. Pe drumul spre închisoare, Antonia reuşeşte să îl seducă pe comandantul escortei, Joseph C. Willard şi, în urma şi a altor intervenţii, reuşeşte să scape. Mai târziu, se va mărtita cu acesta. Întrebată de motivul care a făcut-o să se căsătorească cu un „yancheu” (nordist), Emma răspunde că doar astfel va putea să îl chinuiască mai bine…
Actriţa Belle Boyd («La Belle Rebelle») (1844–1900), a fost agenta care a furnizat o mare cantitate de informaţii, de cea mai mare importanţă, trupelor sudiste. Ca şi în cazul altor agente, care au activat în timpul Războiului Civil, viaţa lui Boyd poate inspira un roman de aventuri, în care episoadele de spionaj se împletesc cu cele de amor. În 1864, însuşi preşedintele Confederaţiei, Jefferson Davis, i-a cerut să transporte nişte scrisori în Anglia. Vasul a fost capturat, însă căpitanul, care activa în rândul unioniştilor, s-a îndrăgostit de ea şi a ajutat-o să evadeze, căsătorindu-se ulterior cu ea. A contractat nu mai puţin de trei căsătorii. În ultima parte a vieţii a suferit de o afecţiune psihică, cauzată probabil şi de tensiunea în care trăise.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
