Pierre Lemaitre (intervievat de Dorina Călin chiar în acest număr) a obţinut cu romanul „La revedere acolo sus” Premiul Goncourt pe anul 2013*). Îi citisem în traducere românească, tot la Editura Trei, un roman poliţist straniu intitulat „Alex”. Nu ştiam mare lucru despre el, dar într-o zi am dat peste un interviu captivant, care m-a convins să-i citesc toate cărţile, în primul rând acest roman premiat despre care s-a spus că ar fi fost „unul dintre cele mai puternice romane ale sezonului” trecut. Pierre Lemaitre – am constatat în acel scurt interviu – are aproape aceeaşi concepţie despre literatură ca şi mine, mai precis despre romanul poliţist (care poate avea şi subiecte istorice, psihologice, romantice) şi literatura populară. Spune Lemaitre: „Nu am părăsit nici în această carte genul romanului poliţist. Toate ingredientele sale se regăsesc în stilul şi construcţia acestui roman”. Aşadar, un roman istoric şi totodată un roman poliţist.
„Aceasta nu este doar un alt roman despre Primul Război Mondial – comenta, de altfel Page –, ci este unul dintre puţinele texte cu privire la politica post-război şi a operaţiunilor sale comerciale, de gestionare a dezastrelor. Este, de asemenea, istoria unei extraordinare prietenii... Un mare roman, inteligent, documentat, care ţese subtil o minunată poveste romantică într-o realitate foarte fragilă. O carte emoţionantă, captivantă, şocantă... O lovitură de maestru.“
Ce se petrece în carte? În ultima zi de război, doi soldaţi, Albert şi Edouard, îşi văd definitiv distruse vieţile. Unul e prăbuşit într-o groapă de obuz, în timp ce locotenentul său crede că se sustrage luptelor; celuilalt – o schijă cât o farfurie îi mutilează definitiv chipul. „Găurind pământul, obuzul a dezgropat una dintre nenumăratele mârţoage moarte care putrezesc pe câmpul de bătălie şi i-a zvârlit lui Albert capul. Iată-i faţă în faţă, tânărul bărbat şi calul mort, mai că nu se-mbrăţişează. Prăbuşirea i-a îngăduit lui Albert să-şi elibereze mâinile, dar pământul e greu, foarte greu, îi comprimă pieptul. Încetişor, începe iar să respire sacadat, plămânii lui nu mai pot. Lacrimi încep să-i umple ochii, dar izbuteşte să şi le reţină. Îşi spune că, dacă plânge, înseamnă că a acceptat să moară.” Cei doi nu acceptă să moară şi nu acceptă nici să fie uitaţi. Îşi dau repede seama că ţara nu mai are nevoie de ei. Franţa îşi glorifică morţii, pe când supravieţuitorii, eroii anonimi sunt daţi uitării.Vor reacţiona cum ştiu mai bine, punând la cale o enormă escrocherie cu monumente – în timp ce civili şi foşti comandaţi deopotrivă pun la cale, în paralel, escrocherii cu mormintele soldaţilor. Răzbunarea celor doi foşti soldaţi sugerează modul tragic în care poate fi sfidată societatea, statul, familia şi morala patriotică.
Ritmul este alert, personajele – bine conturate, atmosfera epocii – convingătoare, acţiunea – filmică, cu răsturnări de situaţii, scriitura – inteligentă. În egală măsură un roman despre camaraderia unor soldaţi care continuă şi după încetarea traumatizantului război. Titlul este inspirat de ultimele rânduri scrise de pe front de un soldat care i se adresează soţiei: „Îţi dau întâlnire în cer unde sper ca Dumnezeu să ne ajute să ne reîntâlnim. La revedere acolo sus, iubita mea soţie…“
Bernard Pivot definea romanul lui Pierre Lemaitre drept un „roman popular, în sensul bun al termenului“.
*) Pierre Lemaitre – La revedere acolo sus. Editura Trei. Traducere din franceză de Tristana Ir
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
