Tânărul Călin Emilian Cira, masterand în cadrul Facultăţii deIstorie, Memorie şi Oralitate în Secolul XX şi student, totodată,al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii"Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca, ne face o reală surpriză prinpublicarea cărţii "Convorbiri despre N. Steinhardt" (vol. I, Ed.Eikon, 2010).
Fiind o carte de interviuri, iată-i pe cei care au răspunsîntrebărilor lui Călin Emilian Cira în acest prim volum (dintr-oplănuită serie de trei): Pr. Mina Dobzeu, PS Justinian Chira, Pr.Serafim Man, Pr. Emanuil Rus, Pr. Ioan Pintea, Pr. Vasile Filip,Pr. Ştefan Iloaie, Pr. Macarie Motogna, Virgil Bulat, VirgilCiomoş, Cornel Cotuţiu, Adrian Popescu, Aurel Podaru, Vasile Manea,Alexandru Vlad, Aurel Codoban, Nicolae Băciuţ, Vasile şi DoinaCormoş, Florian Razmoş, Maria Cogălniceanu, Iosif Viehmann, GeorgeArdeleanu, Florian Roatiş - după cum se poate observa, oamenisimpli, dar şi cunoscute personalităţi. Unii l-au întâlnit peSteinhardt faţă către faţă, alţii au scris doar texte dereferinţă.
"Există mărturii, mai ales din partea celor tineri, că scrisulMonahului Delarohia (cum semna acesta uneori - notă MV) atransformat destine, a provocat alegeri existenţiale, a fosthotărâtor în ceea ce priveşte convertirea multor inşi nedecişi laHristos", arată Pr. Ioan Pintea, unul dintre cei mai apropiaţi şicunoscuţi ucenici ai lui Steinhardt, în prefaţa cărţii. Aşadar, pelângă impactul direct avut asupra celor cu care s-a intersectat,Nicolae Steinhardt induce multora, astăzi, mai ales tinerilor,vectori de reaşezare destinală - la peste două decenii după ce aplecat din această lume…
Tinerii sunt şi au fost "beneficiarii" de prim ordin ai uneipersonalităţi atât de vii şi dinamice, se constată, pentru că,probabil, numai un spirit în curs de maturizare (spirituală) estecapabil să-l aprecieze în adevărata sa anvergură. Până nu e preatârziu, până nu intervine, inexorabil, virusul blazării.
Acest adevăr se poate desprinde şi din convorbirile &mărturisirile volumului de faţă. Aşa cum au apărut peste ani cărţisau interviuri scrise cu şoferul lui Marin Preda ori cu românulcare făcea uneori, în ultimii ani, oficiile administrative alesoţilor Christinel şi Mircea Eliade - scrieri pline de candoare dealtfel, dar limitate, evident, la zborul la joasă altitudine aproaspeţilor "eroi", tot astfel putem decanta în jurul luiSteinhardt oameni de diverse structuri sufleteşti şi preocupărilumeşti. Dar, nota bene, întrucât omul sfinţeşte locul - iar aiciexpresia, demonetizată deja prin abuz de folosinţă, trebuie citităla propriu! -, cei care au avut şansa să fie aproape de NicolaeSteinhardt s-au "molipsit", fie şi în cantităţi infime, de spiritulsău, a cărui nobleţe nu pare să fi fost cercetată îndeajuns. Căci,spune unul dintre discipolii foarte apropiaţi, Virgil Ciomoş,"prezenţa lui te chema într-un alt loc decât cel din care vorbeaişi în care erai tu însuţi" (p. 107)…
Tot profesorul Virgil Ciomoş pune degetul pe rană, arătând sprecentrul de greutate din care ar trebui pornită (credem noi) oricediscuţie despre Monahul de la Rohia: «Era un lucrător ascuns alrugăciunii inimii, rugăciune legată de o anume tradiţie menită a te"lega" de un Părinte, a cărei menire era tocmai aceea de a-ţitransmite duhul acestei rugăciuni, dimpreună cu acompaniamentulnecesar pentru a nu rătăci pe acest dificil drum. "Acompaniatorul"Părintelui Nicolae fusese Părintele Benedict Ghiuş de la MănăstireaCernica, unul dintre cei trei ucenici (poate cel mai discret) alcălugărului rus Ivan Kulîghin - Ioan cel Străin, cum îşi spunea elînsuşi. E vorba, mai precis, de o anume transmisiune - tradiţieînseamnă, etimologic, tocmai "transmisiune" - care, în cazul lui,venea de undeva din Răsărit. Să nu uităm, însă, că Ţările Române aufost o adevărată placă turnantă a itineranţei spre Est a acesteisfinte tradiţii. Iată că, acum, ea se întorcea în persoana acestuienigmatic călugăr rus. De aceea, Părintele Nicolae frecventaregulat Bucureştiul nu numai din motive medicale (reale şi ele).Duhovnicul său de taină îl aştepta la Cernica» (p. 108-109)…
Începând din acest Centru de greutate, lucrurile decurg şi pot filecturate altfel. Inclusiv oamenii Bisericii, ierarhii, apreciidu-lîn cu totul altă perspectivă: "S-a bucurat mereu de încurajărilecalde ale Episcopului său, Justinian, pe deplin conştient deimportanţa prezenţei sale - ca mărturisitor şi nu numai - în lumeaculturală românească" (p. 110). De aici înainte, restulconvorbirilor, ba chiar al scrierilor de după convertire, s-arputea spune, pot fi lecturate în altă cheie. Fără a diminuanicidecum plenitudinea unei personalităţi de o efervescenţă rareoriîntâlnită în cultura română.
"Nu vă daţi seama, tinere domn, cât de plenitudinar se trăieştetimpul, când, bătrân fiind, nu ştii dacă vei apuca ziua de mâine" -îi mărturiseşte Monahul Delarohia (deja) lui Cornel Cotuţiu (p.121). Aceluiaşi (şi nu numai) i-a destăinuit cu un imens umor cum aajuns să fie, el, Nicolae Steinhardt, informator al Securităţii.Fiind urmărit 24 de ore din 24 după ce ieşise din închisoare, prinrotaţie, de către trei securişti, la un moment dat unul dintreaceştia a fost înlocuit de altul, nou. Evident, oamenii poliţieipolitice care acţionau cu oarecare discreţie erau obligaţi ca laieşirea din tură să scrie un raport amănunţit despre mişcările"obiectivului". Astfel, într-o zi, urmăritul se trezeşte cunovicele la uşă: «deschide şi securistul, cu decenţă şi oarecare…jenă, se explică: "E primul meu raport şi spuneţi-mi cum se scriecorect numele dvs. în final: cu «rd» sau cu «rt»? I s-a răspunsamabil: cu «rdt». «Ei bine - a încheiat N. Steinhardt hâtru - aşaam fost şi eu o dată informator al Securităţii»" (p. 118).
Impresiile celor care au avut şansa întâlnirii sunt situate cam peaceeaşi orbită. Entuziasmul lor este copleşit doar de răvăşitoareacultură, de spiritul constant viu, de buna dispoziţie contagioasă,de umor şi rafinament sufletesc: "Libertatea este tema centrală avieţii şi operei lui N. Steinhardt. Este centrul proiectului săuexistenţial. Această obsesie străbate întreaga creaţie", considerăGeorge Ardeleanu (p. 264); "A fost şi un rafinat gânditor politic,cultura sa în acest domeniu fiind nu numai copleşitoare,debordantă, ci şi aleasă, esenţială. Fiind ipostaza cea mai puţincunoscută, era firesc ca însoţirea cu el pe acest tărâm,politico-juridic, să-mi producă nu puţine delicii la lectură, şi,desigur, un evident profit", arată Florin Roatiş (p. 280); "Ceea ceconsider important în discuţiile mele cu Părintele Steinhardt ţinede chestionarea, acută pentru mine în acea perioadă, asuprasensului vieţii", subliniază Aurel Codoban (p.180). "Mi s-a părutprintre cele mai inteligente persoane bune, printre cei maiinteligenţi oameni buni pe care i-am văzut vreodată. În general,oamenii buni, cei despre care se spune că sunt oameni buni,generoşi, îngăduitori, foarte rar putem spune şi că sunt foarteinteligenţi. Inteligenţa se leagă de obicei cu neutralitatea, cuarbitrul, cu severitatea, nu cu generozitatea. Aveam de dataaceasta, am un exemplu că inteligenţa poate fi dublată degenerozitate şi bunătate", mărturiseşte Alexandru Vlad (p.176).
Şi mai era uneori Pr. Nicolae un duhovnic exemplar, dar, desigur,nonconformist. Iată ce i-a spus, spre stupoarea monahilor martori,unui bărbat beţiv despre care soţia tocmai i s-a plâns că o bătea:«Părintele Nicolae s-a ridicat spre el uşor şi-i zice: "Să aigrijă. Să nu mai bei că dacă bei o să te paralizeze!". Şi atunci apus mâna imediat pe cârja care era sprijinită de spătarul scaunuluişi o pune drept la el la nas şi-i zice: "Şi ai să paralizezi şi osă te c… pe tine, mă, şi nu o să te întoarcă nimeni pe pat. Aiauzit? Dacă te comporţi aşa" (p. 88)…
În fine, se cuvine un cuvânt de admiraţie pentru autorul cărţii,ale cărui intervenţii, poate prea timide, într-o ascendentăşlefuire, dau rigoare şi culoare întregului demers. În mod limpede,o carte-eveniment. Şi un exemplu de proiect care ar merita să fiepreluat şi de alţi tineri studioşi. Căci există încă în culturaromână mari personalităţi a căror forţă de iradiere ar trebuicercetată (şi) în această modalitate.
Dar, fără îndoială, foarte puţine despre a căror viaţă să se poatăafirma, precum o face Pr. Emanuil Rus, astăzi stareţul MănăstiriiBixad, cel care a fost începând din 1971 până la moarte alături deMonahul Delarohia (p. 89): "Noi ne lăudăm de atâtea ori cuPărintele Cleopa sau cu alţi mari duhovnici… E adevărat N.Steinhardt nu a fost preot. A fost numai monah. Dar eu spun:calitatea duhovnicească a Părintelui Nicolae poate de multe orieste mai mare decât a unor duhovnici cunoscuţi"...
În aceasta constă primejdia mărturisirilor despre NicolaeSteinhardt: locul prezenţei sale ne va atrage imparabil.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
