Trăiască Republica!
„Trăiască Republica!” zbieră o voce dogită în spatele meu.
În această a opta zi de ianuarie, urmele trecerii în anul de graţie 1947 încă mai dăinuiau pe trotuarele ude ale marilor bulevarde. Confetti, serpentine, pălării din hârtie strivite, sticle goale, totul luminat de strălucirile reclamelor şi ale felinarelor pâlpâitoare. Războiul părea uitat. Un arab ridica în slăvi cicoarea Pacha, un negrişor - ciocolata Kwatta. Belgienii credeau că redeveniseră stăpâni, însă gigantica reclamă Coca-Cola clipind în vârful clădirii ce domina Piaţa Brouckère punea lucrurile la punct.
„Trăiască Republica!”
Cum întorceam capul, un bătrânel se năpusti spre mine şchiopătând şi îmi vârî în mână un exemplar din fiţuica pe care o vindea strigându-şi marfa pe stradă, pe bulevardul Anspach.
― Ce faci, Michel? exclamă Anne. Eşti nebun?
― Cinci centime, domnule, împotriva revenirii regelui şi pentru republică! stărui moşuleţul fluturându-şi palma murdară sub nasul meu mai înainte de a reîncepe să zbiere: Regele la Berlin! Ţiitoarea lui la Ostende!
― Doamne Sfinte! Dă-i zdreanţa înapoi, zise Anne plictisită. Doar n-o să finanţezi soiul ăsta de literatură!
Întorcându-mi spatele, ea se îndepărtă cu pas vioi, îndreptându-se spre piaţa Brouckère.
„Ţiitoarea la Ostende!” urlă şi mai amarnic bătrânelul în mijlocul mulţimii care trecea cu prudenţă cât mai departe. Ca să mă descotorosesc de el, i-am azvârlit o monedă şi am vârât ziarul în fundul buzunarului impermeabilului. Grăbeam pasul ca să o ajung pe Anne din urmă când un zdrahon mustăcios mi se agăţă de braţ zbierând la rândul lui:
― Ţiitoarea la Ostende? Cu condiţia s-o tundă mai înainte, la fel ca pe celelalte, nu e aşa, camarade?
Bătându-şi joc de protestele mele, izbucni într-un râs răsunător, în timp ce eu încercam să scap strânsorii lui de oţel şi respiraţiei trăsnind a ceapă şi a tutun. În faţa mea, o vedeam pe Anne dispărând în tramvaiul 90 care deja demara.
― Anne! Aşteaptă!
Un pumn în pântecele moale al zdrahonului. Un sprint. Cu preţul unui salt acrobatic, am izbutit să mă feresc de două maşini, să mă agăţ de bara de susţinere şi să urc pe platformă. Şi acum, nimic? Nici urmă de aplauze? Nu era nici măcar un singur sportsman în jurul meu. Doar nemulţumiţi, din soiul ăla care nu gustă să fie îmbrânciţi, care se plâng de curent, de fumători, de ăia care scuipă şi de ăia care beau. Genul care protestează împotriva tramvaielor deschise, care pretind amenzi severe împotriva „acrobaţilor” obişnuiţi să urce din mers între două staţii, şi care flutură cuvântul „modernizare” ca să justifice suprimarea a tot ceea ce le nu le este pe plac. Dar, dacă se vor instala uşi cu închidere automată, domnilor şi doamnelor, vor mai rămâne aventuroşi care să mai ia tramvaiul?
― Apreciez că-ţi rişti viaţa pentru mine în loc să defilezi cu socialiştii! zise Anne cu mutra ei de zile proaste.
Ştia că mă durea-n cot de toate acele discuţii despre reîntoarcerea în Belgia a regelui Leopold al III-lea şi a frumoasei şi tinerei sale soţii, principesa Liliane, botezată în chip dispreţuitor „ţiitoarea” de către presa de stânga. În vreme ce restul Europei se reconstruia cu energie pentru a şterge urmele îngrozitorului război care tocmai o devastase, Belgia se pierdea într-o bătălie locală. Adversarii regelui îl acuzau de complezenţă faţă de germani, la începutul războiului, sub influenţa noii sale soţii. Iar partizanii săi, în majoritate catolici şi flamanzi, cereau revenirea sa în Belgia, temându-se că ţara va bascula în republică, regim de stânga şi bolşevism. În tot acest timp, regele şi familia sa se plictiseau într-un refugiu (de lux) în Elveţia.
Ajunşi în piaţa Binefăcătorilor, am mers sub o ploaie rece ca gheaţa spre biroul meu, fără să ne grăbim. La ce bun? Se întâmpla rareori ca un client să-şi facă apariţia înainte de ora prânzului ― ca să fiu cinstit, era lucru rar să dau acolo peste vreun client, indiferent de oră.
Biroul meu (un cuvânt tare pretenţios pentru chichineaţa aia) se pitea deasupra unui salon de coafură, „Federico, arta coafurii”, unde lucra Anne. De cum îşi ridica oblonul salonului, Federico urca la mine, descuia uşa, aprindea lumina şi, după anotimp, deschidea ferestrele sau punea în funcţiune soba cu cărbuni. Mândru s-o facă pe recepţionistul, atunci când telefonul suna în salon, el răspundea: „Michel Van Loo, detectiv particular, şi Federico Simoni, arta coafurii, bună ziua, la dispoziţia dumneavoastră!”, exagerându-şi accentul italian în felul gangsterilor din filmele americane (dublate în franceză).
Înainte de a împinge uşa de sticlă a salonului lui Federico, Anne îmi dădu în sfârşit o sărutare ― cam castă, după gustul meu ― după care am urcat fără pic de entuziasm cele câteva trepte care duceau la bârlogul meu. Plin de lehamite, am deschis uşa pregătindu-mă să înfrunt praful, plictisul şi Nescafe-ul. Dintr-o dată însă m-am simţit transportat în ţara celor o mie şi una de nopţi.
Mai înainte chiar de a o vedea, parfumul ei mi-a mângâiat nările. O aromă exotică şi înţepătoare ― foarte scumpă ― mă făcu să-mi amintesc de portmoneul meu care era hămesit. Mi-am umplut plămânii. Când am deschis iarăşi ochii, ea era acolo, în picioare, cocoţată pe interminabilele-i gambe care se afundau în covorul meu ros de molii. Aidoma unui vis. O blondă înaltă, într-un pantalon atât de strâmt încât magnificele ei fese lungi şi ferme răsăreau ca nişte pepeni gata să se spargă.
Socotind că îi contemplasem îndeajuns partea de jos a spatelui, se aşeză în fotoliul destinat vizitatorilor, aşteptând să-mi manifest voinţa. O, vai, mie mi se împleticea limba în gură, iar reflexele mele o luaseră razna. În ajun, o dusesem pe Anne la Charly’s să-i ascultăm pe Don Byas şi pe alţi câţiva jazzmeni negri americani, golind nu mai ştiu câte pahare de gueuze grenadine până la o oră înaintată a nopţii. Dacă aş fi fost ceva mai odihnit, prezenţa ei m-ar fi pus în gardă. Starurile tip şampanie-paiete nu frecventează localurile pe unde se preumblă un detectiv particular de mâna a treia. Creatura aceea de vis greşise uşa, oraşul, făt-frumosul. Dacă aş fi crezut în Dumnezeu, aşa cum îmi recomandase atât de des bunică-mea, aş fi ştiut că mesagerele diavolului iau adesea forma asta. Dar eu nu am ascultat-o niciodată pe bunica. Gravă eroare care mi-a falsificat judecata. În loc s-o iau la sănătoasa, am zâmbit ca un netot.
― Aşadar, dumneata eşti detectivul Van Loo?
Incapabil să articulez vreun cuvânt inteligent, i-am întins cartea mea de vizită ― aveam o sumedenie ― pe care a strecurat-o în poşetă fără să se uite la ea. Şi începu să mă contemple ca şi cum tocmai s-ar fi trezit dintr-un coşmar.
― Puteţi avea încredere în mine, am spus eu prosteşte.
Pe atunci, mă credeam în stare să schimb lumea sau măcar să contribui la mersul ei. Ideea plutea în aer, dar nu avea s-o mai facă multă vreme.
Ea izbucni într-un râs scurt care nu avea nicio noimă, cu atât mai mult cu cât adăugă:
― Asta mi s-a şi spus, da.
Şi reîncepu să râdă.
Mă simţeam stingherit, mi-era greaţă, eram obosit. Dacă aş fi fost la înălţimea ambiţiilor mele, aş fi dat-o afară. În loc de asta, m-am străduit să zâmbesc. Când mai ai de rezistat o săptămână până la sfârşitul lunii, te fereşti să bruftui clientela şi îţi vâri ambiţiile în buzunar.
― Cu ce vă pot fi de folos, doamnă sau domnişoară…?
Îmi era mie însumi silă de mine, dar aveam chiria neplătită de trei luni şi eram gata să ajung pe drumuri.
― Mama mea pretinde că fratele meu a dispărut, spuse ea în cele din urmă. Crezi că poţi pune mâna pe el?
― Asta e specialitatea noastră, am răspuns eu trecându-mi limba peste buze în încercarea de a calcula suma avansului pe care i-l puteam cere. A dispărut în timpul războiului?
O dată cu Eliberarea, căutarea dispăruţilor va avea un viitor frumos, gândisem eu când îmi înfiinţasem agenţia. Strălucită inspiraţie care nu ţinuse seamă de multiplele organizaţii naţionale şi internaţionale, de Crucea Roşie şi de alte asociaţii umanitare, din belşug finanţate de guverne, şi care lucrau cu mult mai multe mijloace şi eficacitate decât mine, şi fără să ceară onorarii. Găina cu ouă de aur se vădise a fi fără urmaşi. Nu căutasem până acum pe nimeni, în afară de un bogat negustor de fier vechi pe care familia voia să-l dibuiască înaintea poliţiei ca să pună mâna pe viitoarea moştenire. Omul era acuzat că se ocupase cu Dumnezeu ştie ce trafic în timpul Ocupaţiei.
― Aş avea câteva întrebări prealabile să vă pun, am spus eu, scoţând un bloc de hârtie galbenă dintr-un sertar. Un model pe care-l folosesc marii avocaţi new-yorkezi şi pe care îl cumpărasem foarte scump de la un sergent american. Blonda păru în sfârşit impresionată ― sau se prefăcu că este, preţ de o clipă.
― Când aţi primit veşti de la el ultima oară? Adresa? Patronul? Are soţie? Copii?
― O, la, la! zise ea cu un surâs batjocoritor. Dacă am şti toate astea, de ce ne-am mai adresa dumitale?
― Ceva bănuieli, atunci?
― Nimic!
― Nimic?
Am dat drumul stiloului pe foaia galbenă în continuare imaculată.
― Totuşi... Numele lui?
― A, da, Yann.
― Cu J, cum scriu flamanzii?
― Nu, cu Y, ca bretonii. Şi cu doi de “n”.
Am dat din cap.
― Este un prim indiciu.
― Nu chiar, spuse ea, sucind distrată între degete presse-papier-ul din sticlă care zăcea pe biroul meu.
― Dar, în fine, am exclamat eu într-o străfulgerare de luciditate, ce vrea să însemne demersul dumneavoastră?
La aceste cuvinte, blonda se ridică, dând drumul brutal presse-papier-ului care se rostogoli până la marginea mesei, unde am reuşit să-l prind („scuzaţi-mă, e o amintire de familie”), în timp ce ea mă lăsa baltă, cu obiectul în mână.
― Am să vorbesc cu mama mea, spuse ea ieşind pe uşă. Ştiam bine că ideea de a te consulta pe dumneata era complet idioată!
În timp ce ea cobora scările, mi-am pus frumos la loc în sertar blocul de hârtie galbenă, cu gândul la viitorul meu client de prestigiu, fără a izbuti să mă scutur de un ciudat amestec de stinghereală şi aţâţare. Aveam impresia că o auzeam încă vorbind pe frumoasa blondă. Sau poate că doar mă gândeam la fesele ei, nişte fese în stare să-l facă şi pe un sfânt să-şi piardă minţile.
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press. Traducere din franceză de Ileana Cantuniari
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
