Zgomotele orasului razbat stinse, tors greu de motor obosit, inima ostenita sau, de ce nu, seva adancului care curand se va slei.
Astept, si nici nu stiu prea bine ce astept. Astept, oricum, aceasta molcomeala a inserarii sa ma invaluie, iar si iar, cu pacea impacarilor. Ma simt solidar cu mine insumi, cu suferinte nemaiincercate, cu roiuri de cuvinte venind si plecand din mine parca niciodata mai linistite, mai impacate cu ele insele. Mai mustoase si mai reavene decat toate fructele acestei toamne.
Cuvintele... parca niciodata materialitatea lor nu te infioara, nu te strapunge, ca in astfel de seri. Te simti tu insuti un nou cuvant tasnit atunci in lume din dureri nemaistiute, din sperante ne mai incercate.
Esti pruncul asteptat care atunci sparge izbucul lumii, tipand a libertate.
Esti tu insuti cuvantul pe care tu sau un alt salahor al scrisului il asteapta de lunga vreme.
Vanatoarea noastra de cuvinte nu este, de fapt, decat o panda de paturi insingurate.
Vanatoare de iluzorii jocuri de nori in siniliul amurgului care se va prabusi, curand, in noapte. Vanatoarea de cuvinte a scriitorului pandei de capat de speranta. Pandesti conturul unei himere si primesti, deseori, duhoarea fada a cine stie carei putreziciuni. Pandesti roua diminetilor si nu primesti, deseori, decat mocirloasa inima de talpa a batjocurilor.
Pentru multi scriitori romani, timpul sperantelor, fascinantul joc al irizarilor nimicului dintr-un nor sau gratuita voluptate a pandei de cuvinte au devenit, in acest inceput de mileniu, doar simple si amare promisiuni de sperante.
Asaltat de nevoi felurite, dintre care saracia nu este cea mai jenanta, scriitorul roman trudeste, traieste si moare fara prea multe sperante...
Pentru ca pentru el, adeseori, speranta a murit demult prima.
*
Mi-e sufletul bolnav de huceaguri. Ca in astfel de toamne, rani vechi prind a susura iarasi, ca si cand sub crusta lor demult scorojita, carnea inca vie este incatusata.
Copilaria, anii mei tineri, buna parte din ei, mi-au ramas imprastiati prin fel si fel de cranguri, luminisuri de padure, increngaturi de alunisuri.
M-am lasat smuls in lastarisuri cu bucuria lastarului tanar care cunoaste pentru intaiasi data infiorarea strivirilor, a ruperilor, a mladierilor de tot felul... De mult nu am mai intrat intr-un alunis in plina toamna. De mult nu m-am lasat brumat de vrejul macesului. Nu m-am lasat sfichiuit de rotocoalele ciulinilor cutreierand aburul campiei arse.
M-am lasat insa sfichiuit de cuvinte. La inceput ale altora, odata cu prima carte citita pe nerasuflate... Port inca si acum in mine zdreliturile urmelor lasate candva de iluzoriul prim contact cu lumea scrisului de adevar, dreptate, frumusete, curaj, demnitate. Si multe asemenea lor.
M-am lasat apoi zdrelit de cuvinte pe care eu insumi le cautam, le pandeam in hatisuri si cotloane. Le gaseam uneori, le aduceam in pagina, dar niciodata ravnita lor frumusete n-a fost aceea la care tanjeam.
Scrii dintr-o mare durere. Iti haituiesti trupul, sufletul, mintea, visele, pentru a da un talc nou celor astazi banalizate: adevar, frumusete...
Raman in urma ta doar cartile purtandu-ti numele, prin care ai haladuit ani in sir, precum odinioara in nestiutorii ani ai tineretii, prin cranguri, lastarisuri, huceaguri...
Si raman, ca semne pe scurt, cuvintele inca neaduse de tine la lumina. Ele, de fapt, ti-au fost cele mai credincioase in tot ratacitul tau scriitoricesc.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
