Ziarul de Duminică

Printre pete de culoare/ de Christian Tămaş

Printre pete de culoare/ de Christian Tămaş

Autor: Christian Tămaş

27.02.2014, 23:59 109

Poemele lui Ibrahim al-Mulla, inspirat reunite sub titlul Oprit fiind de la vorbire (traducere din limba arabă: George Grigore; prefaţă: Omar Abdulaziz) alcătuiesc cel de al doisprezecelea volum publicat de Editura Ars Longa în Colecţia „Alif” (coord: George Grigore) şi, în acelaşi timp, cel de al treilea aparţinând unui scriitor din Emiratele Arabe Unite.

De factură romantică, înveşmântate în tonalităţi cvasi-elegiage, versurile poetului emiratez îl apropie pe cititor de un inefabil joc de lumini şi umbre al prezenţei şi al absenţei persoanei iubite a cărei îndepărtare deschide larg porţile memoriei: „casa este plină de tine/ casa cea aidoma templului magilor/ îşi va aminti de tine/ ori de câte ori mireasma ta va adia/ peste prag/ ori de câte ori marea va străpunge oblonul ferestrei/ casa pe care am părăsit-o/ pe buza amintirilor/ pe marginea sigură a privirii/ te va aştepta/ floarea din curte va cânta/ ori de câte ori va pica roua ochilor tăi/ sau va-nflori trandafiriu în inima ta rana zidurilor/ te vei întoarce fără umbră şi fără intenţii/ o casă de paie, văzduhul pustiu/ păpuşa aruncată/ pe-un ţărm îndepărtat/ mai îndepărtat decât socoţi: iluzia speranţei (O casă).

Ricoşând printre simboluri, petele de culoare de multe ori întunecate ale metaforei dau la iveală orizonturi interioare a căror curgere uneşte spaţii şi timpuri, conturând o stare de spleen metafizic: „adânc se duce/ barca noastră încărcată cu negura/ amintirii pragurilor coborâtoare în apă/ departe şi adânc/ precum plânsul teiului/ în privirea părăsită a unei păsări/ acolo/ unde părul tău/ pe apele aurii se revarsă/ acolo… dispărem/ departe şi adânc/ precum morţii pe buzele surâzătoare (Ceea ce nu se vede).

Elaborate, dar lipsite de stridenţe, metaforele reliefează cu naturaleţe gânduri şi trăiri, lăsând sensurile să se înlănţuie de la sine dincolo de paradoxul imaginii: „speranţa neagră/ speranţa care seamănă cu o corabie scufundată/ despuiată şi seacă/ ceea ce  iubim/ este puţin/ căci  este către moarte (Soartă).

Viaţa, moartea, iubirea, absenţa, îndepărtarea, timpul, exilul, mica sau marea trecere ca ecou peste secole al virgilianului fugit irreparabile tempus constituie temele predilecte ale poemelor lui Ibrahim al-Mulla pe care acesta le abordează într-o manieră obsesivă, dar totuşi firească, în încercarea de a contura cu sinceritate un demers ontologic personal, unde căutarea face loc contemplării unei realităţi plasate sub semnul fatidicului cu neputinţă de controlat: „nu era sigur ceea ce am văzut/ poate că erai tu/ lăsând tainele să scape/ prin acea tristeţe abisală/ prin acea rană făr-de oblojire/ ca şi cum tainele/ ar fi un şir de coşciuge/ ce alunecă unul după altul/ în apă (Tristeţi uşoare), chiar dacă „încăperea [...] este plină de cuvinte”(Îmbulzeală), spune poetul, de cuvinte care „se topesc/ picătură… picătură/ în somnul cel mare(Topire).

Fără a izbi ochiul şi fără a frapa prin exuberanţe baroce de stil şi prin paradoxuri imagistice căutate, versurile poetului emiratez „plecat în deşert/ oprit fiind de la vorbire”, după cum mărturiseşte el însuşi, reţin mai mult privirea şi învăluie sufletul, dăruind cititorului o oază de linişte şi de reflecţie interioară, un autentic loc de popas în mijlocul tumultului prozaic al vieţii cotidiene.

AFACERI DE LA ZERO