Eram morţi de oboseală şi înfometaţi când am bătut la poarta Mânăstirii, Doru şi Ioana, logodnici, eu, de ochii lumii (nu se cădea ca o fată de familie, catolică, să umble singură cu iubitul). Străbăteam Oltenia cu piciorul şi ne minunam de minunile ei, Horezu, Bistriţa, Polovraci... Doru, Făt-Frumos de la Gilort, demn urmaş al lui Tudor Vladimirescu, ni le arăta cu mândrie îndreptăţită.
Biserica se restaura, sub pictura din secolul XVIII se descoperise fresca originală pictată de Dobromir din Târgovişte la 1564. Un grup de pictori, exilaţi de trei luni la faţa locului, desprindeau cu mare destoinicie şi cimentau pe alţi pereţi scene din pictura nouă, scoţând la lumină pe cea veche, proaspătă şi neafumată, doar ciocănită ca stropii de grindină.
Apariţia noastră, tineri, frumoşi, studenţi la ARTE, a fost pentru dânşii o încântătoare surpriză, o pauză binemeritată, o trâmbă de aer proaspăt prin colbul istoriei cu veşti din lumea reală şi miresme de prin tinereţile lor. Ne-au primit, înconjurat şi ocrotit cu un entuziasm de-a dreptul stânjenitor. Ne-au cazat la Madam Popăscu, găzdoaie din sat, grasă şi primitoare, dar, înainte de orice, ne-au trimis sus la schit să ne dea călugării faguri dulci de miere. Pictorul Trestioreanu, şeful colectivului, nu ne lăsa din mână, ne petrecea prin pădure pe potecă, vorbind şi vorbind, încă un cot şi încă... Noi ne clătinam de somn. Când, în sfârşit, ne-a lăsat singuri, l-am urmărit până ce a dispărut din vedere şi ne-am trântit drept în cărare unde am adormit, fulgeraţi.
Petrecuserăm o noapte albă în Târgu Jiu. După o zi de bâlci la Polovraci cu o cumplită ploaie reglementară de Sfântul Ilie, ajunseserăm la oraş căţăraţi într-un camion cu lăzi goale şi butoaie de la târg şi fusesem debarcaţi, la unu noaptea, în piaţă. Doru dispăruse în beznă să caute nişte neamuri şi ne lăsase singure. Încercam să ne culcăm pe ceva, dar totul era ud, tarabele, cu două degete de apă... conform baladei:
Paiele era ude, lemnele era ude, amnar nu era, iască nu era, absolut!
Ne plimbam în lungul gardului de la parc şi la fiecare stâlp , în picioare, cu capul sprijinit de zid, trăgeam câte un pui de somn. Cum de nu i-a dat lui Doru în gând să intrăm şi să ne arate Marele Ansamblu Monumental Brâncuşian? Ce amintire ar fi rezultat!! Noaptea, pe cerul învolburat străbătut de fulgere, COLOANA INFINITULUI. A apărut într-un târziu cu o pâine mare, caldă, cred că nu îndrăznise să le spună rudelor că umblă creanga cu două fete din Bucureşti.
Ne-am trezit, în pădure, după vreo două ceasuri, desfiguraţi de ciupiturile unor enormi ţânţari otrăviţi. Râdeam unul de altul de mutrele noastre pocite. Poate de asta călugării nu ne-au primit cu bucurie cum ne aşteptam şi nu ne-au dat faguri dulci de miere, dar la întoarcere am strâns un balot uriaş de ciuperci. Din toate Madam Popăscu a păstrat una mică, albă, pe care a copt-o pe plită şi alta, o mânătarcă gigant, cât o bască de ucenic strungar, pe care a fript-o în unsoare de porc. O bunătate dumnezeiască!
Pe seară au venit pictorii şi o voioasă petrecere s-a încins. Cel mai vârstnic dintre dânşii, domnul Rusu, n-o scăpa din ochi pe Ioana.
- Domnişoară, eu te cunosc de undeva!?! De unde!?!
Când a mai spus odată, mai desluşit, cum o cheamă, am crezut că o să leşine bietul om. Fusese elevul bunicului nostru, pictorul Octavian Smigelschi, şi, la şaisprezece ani, îndrăgostit de Mama Mică, soţia maestrului, frumoasa al cărei chip îl poartă Maica Domnului şi toţi îngerii catedralei ortodoxe din Sibiu. Atât de îndrăgostit încât, când, la 29 de ani, rămăsese văduvă cu cinci copii, o ceruse de nevastă... Iată, dramele romantice cu revederi peste veacuri, cu portrete reîncarnate nu sunt toate istorii, Ioana chiar seamănă mult cu bunica ei.
Sărmanul bătrân pictor, înduioşat şi înlăcrămat voia nepărat să facă ceva pentru noi, insista, insista, până când, într-un târziu, Doru a acceptat, din politeţe, 100 de lei.
A doua zi, mare hram mare la mânăstire, sobor de preoţi, lume după lume!!
Poiana s-a umplut de petrecăreţi, căruţe, cai, damigene, copii, grătare, lumină şi două tarafuri de lăutari. Unul a fost tocmit să cânte la Madam Popăscu în grădină.
Să ai optsprezece ani, să bei pentru prima oară vin de căpşunică, să fie soare şi-ntr-un pridvor înflorit din Tismana să-ţi cânte, ţie, lăutarii... un ţambalagiu cocârjat, un ţigan ştirb cu capul dat pe spate în extaz ce bătea ritmul cu un arcuş despletit în contrabasul peticit cu tablă şi starostele, viorist-gurist, tuciuriu şi sfarogit ce-ţi zicea de inimă albastră.
La un timp, el a vârât pieziş în gură un deget coroiat şi un tril ca de nai, gâlgâitor şi fierbinte s-a înălţat. S-a aplecat adânc către mine, m-a privit de aproape, aproape, cu ochii lui alburii, o lacrimă lungă şi tulbure a început să-i alunece pe faţa străveche şi ridată.
- O petrecere, donşoară, e ca o fotografie, n-o uiţi niciodată !
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
