• Leu / EUR4.7432
  • Leu / GBP5.3799
  • Leu / USD4.2921
Ziarul de Duminică

Radu Iftimovici: Amintirile unui pseudodramaturg (III)

Radu Iftimovici: Amintirile unui pseudodramaturg (III)

Nu ucideti caii verzi, Tg. Mures, 1983 (in prim-plan Aurel Stefanescu si Cristina Pardanschi, in plan secund Monica Ristea si Cristian Ioan)

20 iun 2008 269

Daca intre 1947 si 1960 textele literare erau atent verificate de asa-numita "Directie a presei" care punea o stampila pe fiecare pagina ce pleca spre tipografie, in anii care au urmat, odata cu emigrarea spre taramuri mai insorite a celor mai inraiti cerberi ai cenzurii comuniste, partidul a gasit o forma mai perversa de a muta responsabilitatea puritatii textelor la redactorii din edituri sau la secretarii literari din teatre. Unii dintre acestia, timorati ca isi vor pierde locul, s-au inregimentat imediat in opera de pastrare a dogmaticii comuniste, ba chiar au inventat noi metode de a sari peste cal. Rezultatul a convenit de minune partidului, deoarece in locul cenzorului unic de la minister au aparut, prin generatie spontana, zeci de supraveghetori, in majoritate absolventi de filologie, care aveau de ales intre a calca pe Calea Victoriei sau a se trezi la 4 dimineata pentru naveta si a flescai prin noroaie in drum spre cate o scoala rurala.
Titus Popovici mi-a povestit ca un redactor care-i citea in editura Setea, i-a cerut o schimbare imperios necesara. Titus scrisese ceva de genul: "Mitru Mot aluneca pe gheata si cazu... Ha, ha, ha, rasera taranii adunati in fata primariei". "Tovarase Popovici, i-a zis redactorul, aici e o greseala ideologica. Stiti bine ca taranimea nu e omogena. Nu putem baga in aceeasi oala pe taranii saraci si pe cei mijlocasi, cu chiaburii. Ei trebuie diferentiati. De aceea va propun sa scriem: Ha, ha, rasera taranii saraci si mijlocasii, Ha, ha! rasera cei doi chiaburi grasi!" Alteori, frica de cei cocotati in varful ierarhiei redactionale lua aspecte de scarbos servilism. Eram prezent intr-o zi de ianuarie, prin '85, intr-o redactie a televiziunii, cand o juna redactor s-a intors bosumflata de la o vizionare in care filmul ei, de vreo 20 de minute, fusese respins de comisia de mahari. Era o emisiune despre actul Unirii de la 1859, cu rolul jucat de Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza Voda etc. "Ce ti-au reprosat, draga?" au intrebat-o colegii. "Ca nu l-am pomenit pe tovarasul Ceausescu decat de 12 ori, iar pe tovaasa de numai 5 ori. Mi-au zis ca tovarasul sa fie pomenit de cel putin 20-25 de ori, iar tovarasa de minimum 10 ori.
Intr-un asemenea climat de idiosincrazie fata de Ceausesti, nu e de mirare ca circulau bancuri de tipul: Ceausescu: "Te-am chemat aici tovarase Bula, exponent al poporului roman, ca sa-mi raspunzi la o intrebare ce ma framanta. Se zice ca dupa moartea mea vor exista indivizi care vor veni sa scuipe pe mormantul meu. Vei face si dumneata asa ceva?" Bula: 'In nici un caz, tovarase presedinte. Ce, sunt nebun sa stau la asemenea cozi?!'".
La textele dramatice, vigilenta trebuia sa fie maxima. Un roman, chiar daca poseda personaje mai deocheate, se citea acasa. Parerile, fie ele "reactionare", se exprimau in mediul domestic, in fata sotului, sotiei, soacrei, catelului. Ele erau de tipul: "Ai vazut, draga? Formidabil!" Nici sala de cinema nu era socotita "mediu periculos". Intunericul izoleaza, la cinema nu se aplauda replicile, nu se vocifereaza, eroii se misca pe panza, conventia nu-ti da branci spre rascoala. Cu totul alta e atmosfera dintr-o sala de teatru. Actorii, purtatori de mesaj, vibreaza alaturi, le prinzi privirea, le auzi respiratia, cuvintele incitante patrund ca pumnalele. Aplauzele incita la solidarizare, scena devine o tribuna pe care se pot misca agitatori politici periculosi.
Desi ma socotesc un dramaturg mediocru, ma simt nevoit sa aduc drept argument piesa mea Nu ucideti caii verzi (Teatrul National Tg. Mures, 1983).
Subiectul era obraznic si reflecta aversiunea mea fata de minciuna si oportunismul care ne impresurau zi de zi. Un cercetator stiintific, care luase apararea unui profesor aruncat afara pe criterii politice in anii '50, este arestat, molestat si apoi eliberat si aruncat intr-un fund de provincie. Reuseste sa fuga in Occident, dar nu poate sa-si ia sotia si o fiica. Apogeul are loc in Franta, iar in 1970, pacalit de mitul "Ceausescu altfel decat Dej", revine in tara. Nu se poate insa adapta la esafodajul de minciuna, de raportari false, suporta cu greu acuzatiile fiicei (persecutata ca fiica de transfug) si faptul ca sotia isi refacuse viata, il face sa clacheze psihic. Internat, este "tratat" cu blandete, dar diabolica perseverenta de o doctorita in slujba Securitatii. Totul pare a reveni la normal, cand brusc, omul face o tentativa de sinucidere. Cazul n-ar fi iesit din categoria faptelor diverse, daca Europa libera n-ar fi aflat si n-ar fi difuzat stirea cu surle si tobe. Propaganda ceausista contraataca organizand un interviu televizat cu buclucasul repatriat, caruia i se cere sa declare ca gestul sau nu este unul politic, ci generat de cauze familiale. Dezastrul e ca, in direct, omul cere cu insistenta: "Lasati-ma sa spun adevarul!". Si in mare masura reuseste sa-l spuna.
Era firesc ca un asemenea subiect sa frapeze. In ciuda faptului ca cenzura mi-a impus un "happy end", eroul meu nu murea si in final se reintegra in activitate. Spectatorii au umplut salile pana la refuz, unii revenind la spectacol de 2-3 ori, doar ca sa-si "sareze sufletul" cu replicile neobisnuite pe atunci intr-o sala de teatru.
Spectator si critic, poetul Ion Horea scria: "Am vazut publicul targumuresan la alte spectacole foarte bune, manifestandu-se "ca la teatru". De data aceasta, participarea salii a fost de natura sa modifice punctul de vedere comun cu privire la relatia scena - public... Un asemenea spectacol nu are nevoie nici de scena, are nevoie doar de actori si de public. As spune ca are nevoie in primul rand de public... Ceea ce retii, dupa stingerea luminilor, caci de cortina nu e vorba, nu este literatura spectacolului, nici chiar soarta personajului, destinul lui aproape tragic, cat semnificatia actuala, forta demascatoare, curajul aducerii in scena a unor fapte de care se vorbeste sau se stie, petrecute acum si aici intre noi. Publicul infrunta razand, infiorat, aplaudand furtunos peisajul social relevat de spectacol (Romania literara, 12 ian. 1984)."
Departe de a-mi releva merite literare, piesa fiind in mare masura conjuncturala, nu pot sa nu remarc meritele regizoarei Raluca Iorga-Mandrila, care a facut din textul meu un spectacol cu atat de mare succes la public.
Revin insa la "periculozitatea" unor asemenea texte care ii puteau inflama pe spectatori. Ele trebuia "tunse chilug" de tovarasii cenzori.
Mircea Zaciu, referindu-se la acelasi spectacol in turneu la Cluj, scrie: "Vazut aseara piesa lui Radu Iftimovici, spectacol al teatrului din Tg. Mures. Se joaca a cincea oara la Cluj (cum aflu) cu sali arhipline. Succesul vine din poante si replici ambigue sau de o indrazneala de neconceput in urbea noastra si in genere azi... Daca spectacolul ar incapea pe mana Teatrului Mic, de exemplu, ar produce o imensa valva. Dar desi aprobat, textul nu e aprobat decat pentru un teatru, din provincie oricum, caci pentru Capitala e nevoie de aprobari speciale, cvasiimposibil de smuls." (Jurnal, III, Ed. Albatros, Bucuresti, 1996, pp. 400401).
Evident, la Bucuresti, o asemenea piesa n-ar fi putut sa urce pe scena, nici macar sub forma unui singur spectacol in turneu, d-apoi sa fie jucat la Teatrul Mic, unde Dinu Sararu veghea neinduplecat la nealterarea imaginii sale de ostas credincios al partidului. Scriitor talentat, dar mai ales abil manuitor de sfori, Dinu Sararu a stiut perfect sa creeze, inainte de '89, legenda Teatrului Mic, focar de cultura ALTFEL, prin promovarea lui Bulgakov si a altor "dubiosi", beneficiind de vecinatatea Catalinei Buzoianu si a unor monstri sacri ca Stefan Iordache, Leopoldina Balanuta, Valy Seciu, Mitica Popescu etc.
A fost un "double face" perfect. "Telectualii" bucuresteni il admirau pentru curajul repertoriului, el obtinand permisiunea de a juca anumite texte prin cordialitatea si perfecta vasalitate fata de cerberii partinici. Dupa '89, acelasi tip de comportament l-a facut sa se mentina pe val, ca un abil surfist ce este.
Ah, digresiunile! Imi cer iertare. Revenind la ideea "textul dramatic - bomba periculoasa", mentionez ca la Cluj piesa mea (repet, mediocra si conjuncturala) a starnit o agitatie atat de mare, incat dupa un spectacol, cateva zeci de studenti i-au purtat pe brate pe actori si au aprins faclii din ziare pe scarile teatrului. Din acel moment, tov. prim-secretar Mocuta a interzis ca piesa sa mai apara prin Cluj, motivand ca dupa spectacol, studentii "dadusera foc ziarului Scanteia". Din acel moment, actorii mei n-au mai fost auziti niciodata la Cluj. Uneori, frica imbraca forme foarte ciudate. Daca in unele orase (Sibiu, Iasi, Braila, Suceava, Piatra Neamt, Timisoara s.a.) turneele, adesea desfasurate in sali "culturale" in fata a 800-900 de spectatori, adunau furtuni de aplauze, in alte centre urbane precum Bacau sau Roman spectatorii, socati, erau atat de speriati, incat nu indrazneau sa aplaude, uitandu-se timorati daca nu-i vede vreun coleg sau vreun vecin turnator. Un coleg tulcean, venit special la Braila sa vada spectacolul, mi-a spus in pauza: "Mai omule, daca nu te aresteaza acum, inseamna ca apucam sa vedem si actul II".
Vorbind de bine despre spectacol la Europa Libera (cine i-o fi informat?) d-na Monica Lovinescu mi-a facut, fara sa vrea, un deserviciu. Am fost interzis la Tg. Mures, dar repetitiile de la teatrul din Ploiesti au continuat sub bagheta regizorului Hary Eliad. Cum era de asteptat, comisia ideologica din judet a oprit "scarnavia" sa ajunga la public, interzicand-o in ajunul premierei. Tovarasa cu propaganda din Comitetul Judetean tuna si fulgera ca textul isi bate joc de partid si de Securitate. Au urmat taieturi, noi vizionari, iar taieturi si, in fine, dupa amputari care n-au reusit totusi sa-i anihileze otrava, premiera a avut totusi loc.
Cei de la National din Tg. Mures continuau insa sa viseze la succesul de public care, in turneele de la Piatra Neamt, Suceava, Iasi, Braila, Arad, Oradea si alte orase, le umpluse vistieria.
La un moment dat, nu stiu cine de acolo a avut o idee salvatoare: "Sa cerem aprobare de la primul secretar al judetului Sibiu pentru o microstagiune de cateva spectacole, care sa se joace la Casa de Cultura (sala cu 900 de locuri)". Care dintre cenzorii-cerberi de la Bucuresti ar fi indraznit sa se opuna cand primul secretar, care a semnat senin, nu era altul decat Nicu Ceausescu. Asadar, spectacole la Sibiu cu buluc de lume (sibienii cunosteau piesa din turnee anterioare) si puhoi de incasari. Targumuresenii s-au obraznicit insa si, ocolind Clujul unde nu erau primiti, au continuat cu Oradea, Satu Mare si Baia Mare. Aici insa li s-a infundat. Securitatea, evocand necesitatea "linistei pe frontiera", a intervenit brutal, regizand un "bruhuhu" in sala si intrerupand spectacolul dupa actul intai.
A urmat un scandal "a-ntaia". Tamara Dobrin care raspundea de teatre, s-a ratoit la secretarii literari adunati intamplator la o sedinta la Bucuresti: "Nu-l mai jucati pe acest Iftimovici care nu se ocupa decat de noroiul societatii noastre socialiste!" a spus textual (sursa Dimitrie Roman, secretar literar brasovean prezent la acea sedinta).

Principalele valute BNR - vineri, 13:35
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7432
Diferență: 0
Ieri: 4.7432
Azi: 4.2921
Diferență: 0
Ieri: 4.2921
Azi: 5.3799
Diferență: 0
Ieri: 5.3799
Azi: 4.3319
Diferență: 0
Ieri: 4.3319