„Această carte reprezintă o ultimă încercare a mea de a trezi interesul tinerilor pentru literatură. Sunt prea în vârstă ca să mai fac şi alte încercări.
Paginile care urmează pot fi citite, deci, ca un mesaj patetic, dar şi ca un testament literar. Dacă nu vor convinge instantaneu, poate vor avea ecou ulterior, când eu nu voi mai fi.
Când eram copil şi am descoperit literatura, mi s-a părut ceva atât de frumos, încât am hotărât, cu un egoism ingenuu, să nu mai vorbesc nimănui de existenţa ei. Voiam ca literatura să rămână numai a mea.
Odată cu trecerea anilor, am ajuns, dimpotrivă, să doresc ca toată lumea să se bucure de frumuseţea literaturii. Cum să te uiţi la o auroră boreală fără să-i chemi Şi pe alţii să o vadă?”
Acesta este mesajul criticului literar Alex Ştefănescu în cea mai recentă carte a sa*), un volumaş de puţin peste 120 de pagini, care se citeşte cu sufletul la gură şi se reciteşte cu folos de absolut toată lumea, indifernt că aparţine sau nu celor care se îndeletnicesc cu scrisul. Cum bine spune Mircea Dinescu pe coperta a patra, se dovedeşte din nou că „Alex. Ştefănescu este unul dintre puţinii critici literari care iubesc literatura.”
Să lămurim lucrurile de la început, preluând un fragment din debutul cărţii:
Oamenii au inventat literatura ca să-şi ofere o plăcere, nu ca să se chinuiască studiind-o.
Pentru mine a fost o surpriză să constat că mulţi dintre elevi studiază literatura cu o grimasă de dezgust, aşa cum înghit tubul de cauciuc cei cărora trebuie să li se facă o endoscopie. De ce? De ce se întâmplă aşa?
Matematica o învaţă vrând-nevrând, ca să poată să-şi măsoare pământul sau să calculeze cât timp va dura o călătorie. De chimie au nevoie ca să ştie cum să combine substanţele şi să obţină unele noi, necesare în viaţa de fiecare zi. Sunt nevoiţi, de asemenea, să-şi cunoască propriul corp şi modul lui de funcţionare ca să evite suferinţele inutile şi să se trateze când se îmbolnăvesc. Şi aşa mai departe. Este adevărat că şi învăţarea acestor discipline poate fi resimţită ca o plăcere de către cei care au vocaţia studiului sau pur şi simplu o curiozitate faţă de viaţă. Dar cu sau fără plăcere ele trebuie învăţate. Fără cunoaşterea lor, nu se poate trăi în lumea de azi. Drept urmare, chiar şi cine nu are nicio pasiune pentru studiu se străduieşte şi, dacă nu se poate altfel, se chinuieşte să le înveţe. Bea cafele, stă cu picioarele într-un lighean cu apă, îşi şterge cu batista broboanele de sudoare de pe frunte, dar nu se lasă până când nu înţelege ce trebuie înţeles.
Literatura a fost creată însă numai şi numai ca o sursă de plăcere. Nu are altă raţiune (semănând din acest punct de vedere cu muzica, pictura, dansul, teatrul, filmul artistic, jocul de şah, bătaia cu bulgări de zăpadă etc). Este absurd ca utilizarea ei să fie considerată obligatorie. Este grotesc ca un tânăr să înveţe literatura de frică (de frica unui profesor sever sau a unor examene de care depinde viitorul lui). Este ca şi cum ar bea şampania cu linguriţa, la ore fixe, în stilul în care se bea un sirop de tuse. Sau ca şi cum şi-ar săruta iubita din obligaţie, în anumite zile, supravegheat de o comisie de evaluare.
Am încercat ani la rând să înţeleg cum s-a ajuns în situaţia absurdă ca practicarea unei plăceri să fi devenit exact opusul ei, şi anume un act de penitenţă. Şi, cum se întâmplă de obicei, o întâmplare mi-a dezvăluit cauza, mai clar decât o întrevăzusem eu. Un prieten de familie, cu soţia şi fiul lor, elev de liceu, mi-au făcut într-o bună zi o vizită. Bărbatul m-a rugat de la început să-1 ajut pe fiul lor să iasă dintr-un impas: se apropia bacalaureatul şi nu citise încă romanul Moromeţii de Marin Preda, care figura pe lista de lecturi obligatorii. Ideea era să-i povestesc eu romanul. M-am refugiat cu tânărul în camera mea de lucru şi am început cu o întâmplare din Moromeţii povestită din memorie:
Ilie Moromete şi ceilalţi membri ai familiei, întorşi seara de la câmp, obosiţi şi flămânzi, se pregătesc să mănânce la masa din curte, aşezată sub un pom. Mâncarea constă în mămăligă şi brânză. Catrina răstoarnă mămăliga pe un fund de lemn, apoi se întoarce în casă ca să aducă şi brânza. După câteva secunde apare îngrozită şi îi spune pe un ton dramatic lui Ilie Moromete:
„Duţulache a mâncat brânza! Ce să fac, ce să fac?”
Trebuie spus, pentru înţelegerea situaţiei, că Duţulache este câinele familiei, iar brânza este foarte sărată. Ilie Moromete îi răspunde logic Catrinei:
„Dă-i apă!”
Pe tânăr 1-a amuzat foarte mult umorul englezesc al unui ţăran român şi, în atmosfera plăcută creată, i-am explicat pe larg – iar el m-a ascultat cu atenţie – în ce constă frumuseţea literară a cărţii.
Tânărul le-a spus apoi entuziasmat părinţilor:
„Nu ştiam că e un roman atât de bun. Abia aştept să-1 citesc. Din ce ne-a zis profesoara am înţeles că e ceva plictisitor, cu alienare, existenţialism ţărănesc, modernizarea viziunii asupra unui topos tradiţional...”
Deci în această limbă de lemn a filosofării li se vorbeşte elevilor despre literatură. Depinde, desigur, şi de talentul profesorului. Dar oricât de talentat ar fi un profesor, el nu se poate manifesta liber. Are mâinile prinse în cătuşele manualelor şcolare.
Mi-am continuat investigaţia deschizând diverse manuale de literatură pentru elevii de liceu. Într-unul din ele am dat peste un capitol despre Eminescu. M-am îngrozit. Elevii erau invitaţi să se pronunţe asupra poemului Floare albastră în următorii termeni:
Care sunt actanţii în această reprezentare epico-dramatică a eresului?
Stabiliţi diegeza poemului!
Identificaţi arhaismele şi neologismele instrumentate de poet!
Aceste somaţii adresate elevilor, redactate într-un limbaj rebarbativ (cu pretenţii de terminologie ştiinţifică) n-au nicio legătură cu frumuseţea poemului.
De fapt, Eminescu îşi imaginează o scenă plină de graţie, cu două personaje („era să zic doi actanţi”): un bărbat absorbit de viziunile lui metafizice şi o fată exasperată copilăreşte de neparticiparea lui la jocul dragostei:
„Iar te-ai cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri-nalte? / De nu m-ai uita încalte, / Sufletul vieţii mele.”
Este remarcabilă capacitatea poetului de a intra în rolul fetei. Monologul ei, compus cu artă, te face s-o vezi, zbânţuită şi înciudată, zgâlţâindu-1 pe bărbatul de o inoportună seriozitate. Eminescu se priveşte, de fapt, din afară şi îşi ironizează propria inaderenţă la realitate.
Comentariile din manualul şcolar nu înregistrează nimic din farmecul acestei situaţii imaginate de poet. Autorii manualului au extirpat emoţia din poem înainte de a-1 face obiect de studiu. Ei cer elevilor să examineze nu un poem, ci un cadavru de poem.
Aşa procedează şi alţi exegeţi, unii dintre ei – eminescologi.
Să recitim împreună un cunoscut sonet al lui Eminescu, Afară-i toamnă:
„Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată, / Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri; / Ci tu citeşti scrisori din roase plicuri / Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată. // Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, / N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată; / Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată, / Să stai visând la foc, de somn să picuri.”...
Ne oprim aici cu transcrierea sonetului, pentru a conveni că primele două strofe au şi creat o atmosferă afectivă, un amestec de abandon şi nostalgie, care constituie chiar esenţa poemului.
Mariana Neţ (considerată o specialistă în Eminescu) analizează însă poemul fără esenţa lui, adică poemul fără poem. Şi iată cum:
„Strofa a doua se dovedeşte astfel a fi un macrohiperbat, care conţine tmeze şi hiperbaturi puse în abis. Strofa întâi şi strofa a doua manifestă unităţi textuale diferite. Enunţiatorul textului îşi afirmă «preferinţa» pentru «ordinea inversată» din strofa a doua, care manifestă moduri verbale ale ipoteticului.”
Pe un neiniţiat îl sperie poate caracterul greu inteligibil al comentariului, dar nu aceasta e problema. Comentariul devine perfect inteligibil, după însuşirea terminologiei specifice semioticii, dar nu devine şi relevant. Mariana Neţ face de fapt consideraţii savante asupra rămăşiţelor pământeşti ale sonetului eminescian. Noi preferam să citim consideraţii, fie şi savante, asupra sonetului.
O inadecvare similară găsim şi în studiile Ioanei Bot (şi ea un reputat eminescolog):
„În Călin (file din poveste), lirica erotică eminesciană creează unul dintre cele mai interesante experimente asupra limitelor limbajului, ca şi asupra puterilor sale ontogene, cosmotice, expresive, adunând laolaltă, pe osatura fragilă a schemei de basm, două tipuri de poeticitate, istoriceşte consecutive.”
În Călin (file din poveste) sunt versuri de o frumuseţe fără seamăn. Iată ca exemplu cum i se înfăţişează fata de împărat adormită vizitatorului ei nocturn, Călin: „Tâmpla-i bate liniştită ca o umbră viorie."; „De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc.”
Ce legătură există între aceste versuri şi comentariul Ioanei Bot?
După aceste consideraţii introductive, Alex Ştefănescu intră în Mesajul său, cu idei foarte penetrante, ilustrate în titluri atrăgătoare. Să le vedem pe cele din prima parte: Ce nu scrie în manualele şcolare. Cine mai are nevoie azi de lietratură? Plăcerea pe care o oferă literatura nu face rău. De ce nu înţeleg unii oameni literatura. Un experiment imaginar care ne ajută să înţelegem că un limbaj poate fi folosit în două moduri. Literatura este chiar ceea ce pare. Literatura nu dispare, cum înclină multă lume să creadă. Literatura este text şi nu contează unde găsim acest text: într-o carte sau pe monitorul unui computer. Literatura este puternică şi fragilă. În literatură nu există progres. Este numai o succesiune de mode. Nu este suficient să ai talent ca să fii scriitor. Un text literar care nu are valoare nu există. Dacă scrii, nu cntează câtă emoţie investeşti într-un text, contează numai câtă emoţie provoacă acel text cititorilor. În literatură nu are importanţă despre ce scrii. Important este cum scrii. Literatura nu spune numai ceea ce spune. Între operele literare există o permanentă competiţie. Creaţia literară are nevoie de o limbă stabilă şi precisă. Dacă am fi nemuritori, n-am avea nevoie de spirit critic. Critica literară nu este o ştiinţă. Literatura este o marfă miraculoasă care, exportată, rămâne şi în ţară. Mai urmează alte două părţi: Câte ceva despre literatura română şi confesiunile Cum trăieşte un om care trăieşte pentru literatură.
Excelent şi necesar mesaj pentru toţi tinerii, dar în egală măsură pentru părinţi, profesori, critici literari şi funcţionari ai ministerelor. Citiţi!
*) Alex. Ştefănescu, Mesaj către tineri. Redescoperiţi literatura!, Editura Curtea Veche
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
