Un subiect atât de grav – atacat chiar şi de marii autori cu multă sfială –, o realitate care face parte din viaţa noastră incă de la naştere, moartea s-a bagatelizat. Ne priveşte in ochi la fiecare pas, la fiecare butonare a telecomenzii. Dă năvală in casa noastră nu spre a ne infiora ("memento mori"), ci pentru a ne arăta in câte moduri oribile se poate muri. Insistenţa cu care se detaliază, morbiditatea prim-planurilor sunt semne ingrijorătoare. Dacă naşterile in direct – sau măcar filmate! – mai pot avea scuza celebrării unei noi vieţi, moartea in direct este un atac la cea mai profundă intimitate a omului.
Cu mai mult timp in urmă, la Petrila a avut loc o tragedie. In mine se intâmplă adesea surpări şi explozii soldate cu pierderi de vieţi omeneşti. Nu numai la noi, ci oriunde pe lumea asta. Mineritul este o meserie dură, la limita suportabilităţii umane, iar mineritul de subteran este cel mai feroce prădător: sancţionează violent şi tragic orice greşeală. Ceea ce s-a petrecut la Petrila a fost mai mult decât un accident tragic. Salvatorii au dat un număr mai mare de victime decât ortacii. Or ei sunt specialiştii minelor, sunt teoretic echipaţi spre a face faţă situaţiilor critice. Mai mult, ei intră in mină preveniţi de ceea ce li se poate intâmpla. De aceea, ce s-a petrecut la Petrila era mai mult decât un accident (cu o doză de probabilitate mai mare decât in alte locuri de muncă). Ceea ce s-a petrecut la Petrila era starea de fapt a mineritului din România.
Normal, televiziunile s-au aruncat asupra subiectului – transmisii in direct, dezbateri, interviuri. Şi multe, foarte multe imagini lipsite de bun-simţ. Nu era pentru prima oară când televiziunile noastre dadeau dovadă de lipsă de decenţă. Moartea, care ne priveşte zilnic de la televizor, nu este frumoasă. Moartea prin violenţă produce o imensă durere. De aici insă până la a face din ea un spectacol jalnic cu camera oprindu-se insistent pe chipurile celor decedaţi, scotocind prin locuinţele, prin sufletele şi viaţa celor rămaşi in viaţă este o cale lungă, este drumul de la impactul emoţional (cu care operează adesea ştirile de presă) la abuz, de la profesionism la dezumanizare. Pentru că a nu respecta in acest caz suferinţa, durerea semenilor tăi sau a te folosi de ea inseamna lipsă de omenie. In faţa morţii, trebuie să te exprimi, dacă eşti obligat să o faci, cu decenţă, cu bun-simţ. Nu scrie in nici un tratat de jurnalism acest lucru. Sigur, sunt norme, dar sunt şi prevederi ale legii care interzic expunerea imaginii celor care şi-au pierdut viaţa. (La noi, se cultivă imaginea morbidă, cea care vine până in ultima cută a feţei spre a arăta. Revista "Flacăra" a reprodus pe prima pagină chipul neinsufleţit al fostului Patriarh Teoctist intr-o imagine atât de degradantă pentru publicaţie! Nimeni nu mi-a putut da o explicaţie plauzibilă la intrebarea: la ce-a slujit acea poză?) dar, dincolo de norme şi legi, există o dimensiune umană a exercitării profesiei de jurnalist. Nu suntem ciocli, nu suntem corbi, nu suntem gropari ca să trăim moartea ca pe o profesie. Uneori cu o jubilaţie vecină cu devianţa psihică. Sunt momente, sunt cazuri in care camera, aparatul de fotografiat, pixul trebuie să inceteze să mai funcţioneze mecanic, abstract. Uneori, absenţa lor din peisaj ar fi fost mai puternică, mai sugestivă. Chiar atitudinea noastră trebuie cenzurată in astfel de momente. O imagine imi stăruie in minte: in timp ce citea de pe prompter şi tot dădea legături la locul tragediei, cineva afişa un decolteu imens şi, deci, cam indecent pe ecran. Nu zic să se fi imbrăcat cernit – dovadă de ipocrizie –, dar să nu fi simţit ea, dacă stiliştii, producătorii, şefii ei nu au sesizat detaliul vestimentar absolut nepotrivit, că nu e cazul, nu-i momentul să te afişezi sexy şi jovială?! Nelipsitul Tatulici tăbărâse şi el peste oamenii aflaţi pe patul spitalului, incă in stare de şoc, spre a pune intrebări jalnice despre cum a fost, ce-au simţit, dacă se vor mai intoarce in mină. Suferinţa devenise un fel de isterie a suferinţei, domnul in cauză afişând o morgă de om care e mai lovit de durere chiar decât minerii de tragedia produsă in Valea Jiului.
In fine, talkshowurile au dat şi ele dovadă de lipsă de bun-simţ. Am văzut perindandu-se pe la televiziuni oameni care nu au dreptul moral să vorbească despre Valea Jiului, despre minerit si mineri. Nu numai politicienii care işi aduc aminte de Valea Jiului când e vorba să incrimineze mineriadele, dar care de douăzeci de ani nu fac nimic pentru minerit, ci şi jurnaliştii care au anatemizat in bloc minerii şi mineritul n-at fi trebuit să incerce să işi facă un capital de imagine pe seama unor suferinţe de care in bună măsură sunt vinovaţi. O minimă decenţă ar fi trebuit să le impună să stea acasă, o minimă probitate profesională ar fi trebuit să-i facă pe realizatori să nu-i cheme să işi dea cu părerea, să se dea deştepţii neamului.
Un semn de normalitate a fost trimis de către CNA, sancţionând televiziunile care au dat buzna in suferinţele oamenilor. Din păcate, nimeni nu invaţă nimic nici din aceste sancţionări. Vom vedea aceleaşi imagini morbide, vom sesiza din nou modul dezumanizant in care este prezentată durerea la televizor. Cred că ar fi cazul să se elaboreze un set de reguli extrem de severe spre a pune capăt acestui mod de a face presă. Dacă nu există bun-simţ, măcar să existe obligaţii, impuneri şi sancţionări drastice. Nu trebuie să ne temem că vom fi acuzaţi de nu ştiu ce reinvieri ale practicilor din nu ştiu ce perioadă. Educaţia se mai face şi prin coerciţie.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
