• Leu / EUR4.9477
  • Leu / GBP5.8325
  • Leu / USD4.6725
Ziarul de Duminică

Rodica Zafiu: „Ascultând cum vorbeşte lumea”/ de Smaranda Bratu Elian

Rodica Zafiu: „Ascultând cum vorbeşte lumea”/ de Smaranda Bratu Elian

Autor: Smaranda Bratu Elian

19.08.2016, 00:05 201

Rodica Zafiu, profesor la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere – director al Departamentul de Lingvistică, conducător de doctorat şi cercetător ştiinţific la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, este autoare a unui număr impresionant de studii de specialitate publicate în ţară şi în străinătate şi a multor volume proprii sau scrise în colaborare, dintre care e suficient să-l amintesc pe cel care a primit cea mai înaltă distincţie în domeniu: Naraţiune şi poezie (All, 2000) încununat cu premiul „Timotei Cipariu” pe anul 2000 al Academiei Române. Activitatea sa didactică, incluzând şi programe de masterat şi doctorat la mai multe universităţi şi secţii ale acestora, acoperă un număr extrem de mare de discipline, înrudite dar totuşi distincte: de la numeroasele ramuri ale lingvisticii la retorică, stilistică, teoria şi tipologia textului, imagini ale limbii în modelele culturale, traductologie etc. În plus Rodica Zafiu este, la ora actuală, nu doar unul dintre cei mai prestigioşi lingvişti din România dar şi unul dintre cei mai cunoscuţi şi citiţi, graţie necontenitei sale prezenţe în paginile unor apreciate reviste de cultură, la mai multe dintre ele ţinând ani de zile o rubrică permanentă. Articolele sale din „Dilema veche”, „Dilemateca”, „Luceafărul”, „Observator cultural”, „România literară” etc., numeroasele colaborări la emisiunile dedicate limbii române de la radio şi televiziune o fac probabil în acest moment lingvistul cel mai popular şi mai urmărit de români. Dacă mi s-ar cere mie să identific acele caracteristici ale poliedricei sale activităţi care îmi stârnesc mai tare uimirea şi admiraţia aş numi două: necontenita îmbinare a faptului lingvistic cu contextul literar şi cultural în care ia naştere şi căruia îi dă fiinţă; şi asocierea permanentă a cercetării de înaltă specializare cu dialogul viu cu realitatea cotidiană a limbii vorbite şi scrise. Pentru că ambele presupun o anume filozofie privind legătura dintre cultură, societate şi limbă care mi se pare frumoasă şi benefică.

De Italia pe Rodica Zafiu o leagă nu doar o bună cunoaştere a limbii italiene ci şi o serie de experienţe directe: între 1996 şi 2001 a fost lector de limba română la Universitatea din Pisa, între 2002 şi 2004 a fost profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Cosenza – Calabria, iar între 2000  şi  2001 a participat la proiectul de cercetare „Geografia e storia della civiltà letteraria romena nel contesto europeo”, desfăşurat, în colaborare, de universităţile din Pisa, Roma, Udine, Torino şi Padova, susţinut de Ministerul Universităţii şi al Cercetării Ştiinţifice din Italia; la asta aş mai adăuga şi participarea sa ca invitat la una dintre Serile Italiene, mereu prezente în paginile acestei reviste. 

Interviul a aparut în revista ”Orizonturi cultural italo-române” din luna mai a.c.: http://www.orizonturiculturale.ro/ro_intalniri_Rodica-Zafiu-interviu.html


Stimată doamnă profesoară, s-o luăm cu începutul. Teza dumneavoastră de licenţă şi cea de doctorat trăgeau, cred eu, mai degrabă înspre literatură. Când, cum şi de ce a apărut reorientarea dumneavoastră către lingvistică? Şi cum de aţi menţinut legătura dintre cele două?

– Am oscilat permanent între literatură şi lingvistică, mânată când într-o direcţie, când în cealaltă, de păcatul curiozităţii. Am citit multă literatură (pe vremea liceului, când am avut o profesoară excepţională, Graziella Ştefan, mi se părea că nu pot îndrăzni să dau examen la Facultatea de limba şi literatura română – cum i se zicea pe atunci – dacă nu-i citesc integral pe autorii români cuprinşi în programă; evident, nu puteam să citesc chiar tot, aşa că m-am dus la examen tremurând de groază că va ieşi curând la iveală profunda mea impostură). În facultate, erau câteva cursuri de literatură bune (unul excepţional, al profesorului Paul Cornea), dar şi mai interesante mi s-au părut cele de lingvistică: moderne, riguroase, deschizând perspective noi. Într-un fel, m-am apropiat de lingvistică ca să înţeleg mai bine literatura (cum se constituie sensul global al unui text, din fraze? sau sensul frazelor, din cuvinte?), dar şi dintr-o nevoie de rigoare, poate şi dintr-o anumită reţinere faţă de afişarea subiectivităţii. Interesându-mă, ca mai toţi lingviştii de azi, de zonele mai puţin studiate în trecut ale comunicării (oralitatea vie, limba vorbită), m-am întors la textul literar ori de câte ori am vrut să observ funcţionarea cea mai subtilă şi mai complexă a limbajului. 

 

Acum să ne întoarcem la Italia. Ce a însemnat pentru dumneavoastră experienţa universitară de acolo? Ce din organizarea şi calitatea universităţilor italiene cunoscute din interior v-a servit mai târziu? Şi cum anume?

– De fapt, prima mea experienţă în Italia a fost o bursă de trei luni, la Universitatea din Udine. Apoi am coborât, dinspre Nord spre Sud, cu o lungă oprire la Pisa, ajungând până în Calabria. Mi-au folosit enorm, din experienţa universităţilor italiene, mai ales lecţiile de atitudine: orgoliul bun al profesiei, care îşi apără tradiţiile vechi de secole şi rezistă modelor superficiale; respectul pentru ceilalţi şi pentru instituţie, din care derivă datoria de a dezbate cu seriozitate tot ceea ce ţine de spaţiul privilegiat al universităţii; conştiinţa existenţei mai multor centre şi inadecvarea etichetării unui fenomen ca „provincial”; arta de a exprima elegant adversităţile. În domeniul limbii şi al literaturii, am putut observa mai bine rigoarea filologică, interesul pentru detaliu, respectul pentru perspectiva istorică, pentru curentele de idei. Cred că toate acestea pot corecta în mod fericit unele dintre excesele obişnuinţelor culturale româneşti (anistoricitate, tratare eseistică, tendinţa de a aborda direct şi cu aplomb marile teme, absolutizare a judecăţii estetice).  

 

Aţi cunoscut mulţi oameni de cultură italieni, cu siguranţă mulţi universitari. Au avut vreunii dintre ei o însemnătate deosebită pentru dumneavoastră? În ce fel?

– Am avut privilegiul de a-i cunoaşte pe româniştii italieni, de la care am învăţat foarte multe şi cărora le-am admirat pasiunea şi seriozitatea cu care tratau limba şi literatura română, ilustrată în Italia, ca disciplină universitară şi ca obiect de studiu ştiinţific, mai bine decât oriunde în lume: Bruno Mazzoni, Marco Cugno, Roberto Scagno, Teresa Ferro, Luisa Valmarin, Aldo Cuneo, Gisèle Vanhese – şi lista e mult mai bogată. Româna se bucură de interesul special al romaniştilor italieni, lucru la care a contribuit enorm prestigiul profesorului Lorenzo Renzi. Am putut observa şi cum se formează o nouă generaţie de românişti (Roberto Merlo,  Giovanni Magliocco, Danilo De Salazar şi alţii). Site-ul AIR (Associazione Italiana di Romenistica) vă poate spune mai multe despre ei. Din păcate, Teresa Ferro şi Marco Cugno au dispărut dintre noi prea devreme.  

 

În Italia aţi încercat o experienţă inedită faţă de cea din România, anume aceea de a preda limba română ca limbă străină. V-a folosit la ceva această experienţă când aţi revenit la predarea limbii române la români? Şi ce sfaturi le-aţi da lectorilor români din străinătate?

– De fapt, predasem şi în ţară româna ca limbă străină, şi anume studenţilor din „anul pregătitor” – celor care vin să studieze în România. Evident, lucrul cu studenţii italieni (printre care erau deja şi unii cu părinţi români, din familii mixte) a fost o experienţă diferită şi foarte plăcută: am descoperit la ei mult interes şi deschidere către alte culturi, vivacitate, curaj în a pune întrebări (lucruri pe care, mai ales la începutul anilor ’90, nu prea le găseam la studenţii români, mai rigizi şi uneori crispaţi de teama că ar putea fi judecaţi negativ). Unul dintre foştii mei studenţi, Giovanni Magliocco (format de profesoara Gisèle Vanhese), predă acum limba şi literatura română la Universitatea din Bari şi este deja un românist respectat.

A preda româna ca limbă străină te face să-i descoperi, privind-o dintr-o perspectivă diferită, particularităţile care altminteri nu îţi atrag atenţia. E şi mai interesant când se predă româna unor italieni, pentru că în această situaţie şi profesorul, şi studentul descoperă asemănări ale limbii vorbite sau dialectale adesea ascunse de manualele limbii standard. Italienii constatau cu surprindere că o construcţie de tipul a me mi piace poate fi acceptată de normă în altă limbă (mie îmi place), eu începeam să mă gândesc (pornind de la întrebările lor) cum se poate descrie mai bine diferenţa dintre Ce faci? şi Ce mai faci?. Cred că lectorii de limba română din străinătate trebuie să se adapteze cât mai bine culturii şi limbii din ţara în care se află şi să înveţe cât mai mult de la studenţii şi colegii lor.

 

Am amintit de un proiect italian interuniversitar dedicat culturii române la care aţi luat parte. Ce îşi propunea acest proiect, cum s-a născut si cum s-a încheiat el şi, mai ales, cum de a fost finanţat de o înaltă instituţie italiană? Vă intreb asta pentru că la noi e greu de imaginat că Ministerul Educaţiei ar finanţa vreun proiect dedicat italienisticii.

– Este vorba de proiectul de cercetare interuniversitar „Geografia e storia della civiltà letteraria  romena nel contesto europeo”, desfăşurat în perioada 2000-2001, coordonat de profesorul Bruno Mazzoni şi la care au participat mulţi specialişti din universităţile italiene (Pisa, Roma, Udine, Torino, Padova) şi din România; a fost finanţat de Ministerul Universităţii şi al Cercetării Ştiinţifice din Italia. Proiectul şi-a propus să aplice literaturii române o metodologie dezvoltată în Italia şi care să aducă o perspectivă nouă asupra evoluţiilor culturale, contextualizate, cu zone şi axe diferite, şi integrate unor curente de idei mai largi. S-au elaborat două volume de studii care acoperă, printr-o selecţie tematică atent gândită, istoria literaturii şi a culturii române; unul a apărut deja, în 2010, sub îngrijirea profesorilor Bruno Mazzoni şi Angela Tarantino; celălalt este, din câte ştiu, în pregătire. E o lucrare academică, cu referinţe bogate, destinată studenţilor italofoni şi specialiştilor interesaţi de cultura română; prin deschiderile istorice şi culturale şi prin obiectivitate se diferenţiază de modelul subiectiv şi eseistic dominant în istoria literară românească. Proiectul a câştigat finanţarea într-o competiţie naţională, unde s-a ţinut desigur cont de valoarea ideilor şi a colaboratorilor; în fond, pentru o cultură modernă au relevanţă lucrările bine făcute, care vor fi folosite şi citate – nu cele neapărat etnocentrice sau ornate cu sloganuri de imediată actualitate.

 

Într-unul dintre articolele dumneavoastră recente din „Dilema Veche” analizaţi o posibilă contaminare cu italiana în expresia românească „în pericol de viaţă”. V-aş întreba dacă v-au interesat şi alte posibile contaminări, preluări, calcuri recente sau mai puţin recente din italiană în română, şi dacă da, v-aş ruga să ne împărtăşiţi ceva din observaţiile dumneavoastră cu privire la cauzele, domeniile semantice şi consecinţele unor asemenea fenomene.

– Sunt convinsă că influenţa limbii italiene asupra românei, în perioada de intensă modernizare din secolul al XIX-lea, e subestimată; s-au scris studii de specialitate despre contactele, mişcările culturale şi personalităţile care au favorizat această influenţă (care a adus în limbă cuvinte ca stradă, piaţă, cont, graţie, dar şi convenţii ortografice, cum este scrierea ce, ci, che, chi / ge, gi etc.), dar sintezele istorice şi dicţionarele noastre generale preferă încă să generalizeze rolul (desigur, dominant) al francezei, neglijând adesea contribuţia limbii italiene. M-au interesat şi aproximările populare (tiribombă), împrumuturile relativ recente care şi-au schimbat în parte sensul (stranieri), adaptarea parţială a termenilor culinari (pizza, pasta) etc. Mă bucur că a început să fie studiat sistematic modul de a vorbi al românilor care trăiesc şi muncesc în Italia şi care  împrumută cuvinte şi tipare sintactice pe care le amestecă spontan în enunţurile româneşti. În internet exemplele interferenţelor sunt numeroase; se pare că cele mai multe n-au reuşit totuşi să intre într-o circulaţie mai largă.

 

Închei cu o curiozitate de-a mea: deşi ştiu ce înseamnă să desfăşori ani de zile proiecte cu scadenţe ritmice, nu contenesc să vă admir puterea de a duce înainte varii rubrici săptămânale, în paralel cu munca de cercetare propriu-zisă. Ce justifică acest consum de energie?   

– Rubrica săptămânală e o foarte bună scuză pentru a petrece timpul ascultând lumea care vorbeşte, căutând în internet, în cărţi vechi şi în felurite dicţionare, detalii şi poveşti care să-mi satisfacă o curiozitate mereu reînnoită. Îmi place de fapt să scriu fragmentar, urmărind o idee, o întrebare, o noutate. Mă cam tem de repetare şi de monotonie; nu renunţ însă la rubrică pentru că ştiu că, în lipsa obligaţiei săptămânale de a scrie, m-aş lăsa cu totul în voia căutărilor şi a cititului şi aş amâna la nesfârşit scrisul. Din păcate, chiar şi aşa, îmi trimit textul în ultimul moment, dând emoţii redacţiei care trebuie să închidă numărul. Pe de altă parte, subiectele chiar nu se epuizează: tot timpul apar cuvinte şi sensuri noi, care spun multe despre lumea în care trăim, cu bunele şi relele ei.

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - vineri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9477
Diferență: 0,0061
Ieri: 4.9474
Azi: 4.6725
Diferență: -0,8825
Ieri: 4.7141
Azi: 5.8325
Diferență: -0,1353
Ieri: 5.8404
Azi: 4.8048
Diferență: -0,4599
Ieri: 4.8270