Pe cel ce-l aduse aici nu-l mai vazuse niciodata. Fara sa i se spuna, Ivan Mihailovici stia ca undeva la etajul superior lucreaza Inaltimea Sa, ca de la dansul ar trebui sa primeasca porunci, ordine, indicatii sau rugaminti, ca la el ajung toate dosarele pe care vine sa le ia Marfa Stanilova, intotdeauna la ora 11 fix, sau pentru a fi mai concreti exact dupa ce se sterge la gura cu maneca hainei dupa al doilea paharut. Pe fata lui Ivan Mihailovici trece uneori un fel de lumina alba zambitoare: este momentul in care si-l inchipuie pe Tovkolea ca fiind Inaltimea Sa. Nu este numai o dorinta, un fel de vis in poala caruia sa se legene duios, posibilitatea ca Inaltimea Sa sa fie chiar Tovkolea (in fapt, ca Tovkolea sa fie Inaltimea Sa) are la baza un sistem logic, deductiv de gandire, in care ei doi si-au legat vietile si activitatea cu un cordon ombilical.In doua randuri a si avut ocazia sa urce pana la el si sa-i auda glasul. De vazut insa, ce-i drept, nu l-a vazut!
A urca are un sens destul de ambiguu pentru ceea ce a trebuit sa faca. Intreaga cladire, sau, ma rog, ceea ce cunoaste el din intreaga cladire, este extrem de interesant alcatuita: de exemplu, niciodata nu poti ajunge la un etaj superior fara ca mai intai sa cobori; spre a ajunge la stanga, pentru a intra in cel de-al treilea birou de pe acelasi palier, trebuie sa o iei la dreapta, sa urci jumatate de scara si apoi sa mergi drept. Pentru a ajunge la Inaltimea sa, Ivan Mihailovici coborase un etaj si jumatate si apoi mersese ca teleghidat, de parca ar fi stiut de cand s-a nascut unde trebuia sa ajunga. Nici nu-si pusese problema ca ar fi putut sa greseasca atunci cand a apasat hotarat pe clanta usii si a patruns intr-un birou la fel ca al lui, dar de doua ori mai mare. Fereastra din spatele vocii - pe care o auzea fara sa o si vada - decupa exact acelasi peisaj avand ca fundal "Vasili Blajenii", numai ca, de aici, vedea doar jumatatea de sus a turlelor, ceea ce insemna ca era fix deasupra locului unde lucra el. In ambele cazuri fusese felicitat: mai intai pentru avansarea sa ca functionar principal, iar mai apoi ca functionar principal clasa II. Atat. Din pacate, nu profitase prea mult de pe urma acestor avansari pentru ca, observase el, de fiecare data, printr-o stranie coincidenta, votca se scumpea in asa fel incat putea cumpara tot atatea sticle ca si atunci cand era simplu functionar. La un moment dat, intr-o pasa pesimista, reflectase la birt la aceasta coincidenta. Si era cat p-aci sa i-o impartaseasca unuia care de doua ceasuri il privea insistent, dand semn ca ar vrea sa-si mute paharul, scaunul si fundul la masa lui. Observandu-l la randu-i fix, pret de cateva secunde, isi dadu seama ca faptul in sine – avansarea cu consecinta ei, marirea de salariu si scumpirea concomitenta a votcii – trebuie privit filosofic: el exprima perfectul echilibru al lumii in general si al lumii sale, al vietii sale, in particular. Lumea era frumoasa si bine tocmita: daca nu ar fi fost avansat, votca tot s-ar fi scumpit, iar el ar fi pierdut aproape cinci paharute pe zi. Fu momentul in care ii adresa un gand de recunostinta tatucului sau. In fond, ce ar fi facut cu cateva sticle de votca in plus: poate ar fi scurtat intervalele dintre paharute, dar asta ar fi insemnat ca ar fi micsorat si perioadele de adanca fericire in care se gandea la viitorul paharut. Sau poate ar fi stat mai mult in birt, permitandu-si inca un ceas, un ceas jumate de reverii ori pur si simplu uitandu-se la concetatenii sai si la Ninocika. Sau poate ca s-ar fi imbatat, iesindu-si din ritmul sau obisnuit. Puah! Nimic nu-i era mai urat pe lumea asta decat oamenii beti la slujba sau la birt! Acasa - da, era altceva, acasa te poti afuma un pic. Sa fim cinstiti - te poti imbata chiar ca porcu’, dupa cum zice Marfa, crezand ca el nu o aude sau ca nu va mai tine minte a doua zi ce-a boscorodit ea toata seara. Ivan Mihailovici nu s-ar imbata nici acasa daca Marfusca nu ar sta cu gura pe el si nu i-ar ascunde sticla pe care el stie foarte bine ca a cumparat-o, ca pe drum nu a tras decat trei dusti din ea, mai mult ca sa se incalzeasca, si ca acum nu mai e.
Incearca intai cu binisorul, sugerand chiar o reglare amiabila, oficiala, s-ar putea zice, a situatiei: "Dumneata, Marfa, trebuie ca ai vazut unde am pus eu nenorocita aia de sticla, nu de alta, dar n-as vrea ca, doamne, pazeste, din neatentie sa o lovim vreunul din noi si sa se rastoarne pe bunatate de covoras". Marfa, evident, tace. Desi a invatat cata imaginatie are ‘mneaei, Ivan Mihailovici cauta, de buna credinta, in lada de rufe murdare, rascoleste prin cosul de gunoi, in vasul de apa de la WC, clatina samovarul. Ehei, nici Marfa nu mai e o biata nevestica lipsita de experienta, pe care o poti dovedi doar varandu-te in mintea ei, asa cum facuse ani buni Ivan Mihailovici rezolvand situatii dintre cele mai delicate prin simpla intrare in pielea personajului: "Sa zicem ca eu as fi Marfa Stanilova, ce-as face eu daca el, adica tot eu, ar veni acasa, usor afumat, cu o sticla din care am luat, adica a luat dumnealui, doar trei dusti pe drum, probabil numai ca sa se incalzeasca? As lua sticla". Rationamentul lui se dovedea corect pana aici, continuarea sa devenea insa odata cu trecerea timpului dureroasa, dramatica, inchipuind spre final dimensiuni tragice cand Ivan Mihailovici avusese curajul sa-si spuna adevarul: "Iar, dupa ce as lua-o, as bea-o!" El nu are insa sentimentul si nici apetenta tragicului, asa ca propune un armistitiu: "Daca mi-o dai, iti jur ca nu o beau pe toata asta-seara". Si cand afli nenorocita aia de sticloanta, mai poti risca sa o iei maine seara de la capat cu cautarile, rugamintile si umilintele? Asa ca imediat ce o afla – mereu minunandu-se de inventivitatea dumneaei, locul care i-a dat cel mai mult de furca a fost buzunarul propriei pufoaice: numai bunul de Dumnezeu l-a dus acolo, caci altfel cum sa crezi ca, in timp ce tu cauti prin toata casa nenorocenia aia de sticloanta, ea sta cuminte, chiar sub nasul tau, in buzunarul pufoaicei? – asadar, cum o dibuie, o usuca din trei sughituri mari si extrem de pofticioase, dupa care ochii se impaienjenesc, picioarele se inmoaie si trupul devine greu, mai greu, atat de greu incat scartaie patul sub el. Adoarme horcaind si uneori o aude pe Marfusca boscorodindu-l. d-apoi asta nu se poate petrece decat o data pe saptamana, pentru ca nu are el leafa de inalt functionar gradul I ca sa-si ia in fiecare zi cate-o sticla!
*
Ce-ar fi putut afla interesant Ivan Mihailovici explorand biroul? Fisetele erau fisete obisnuite, asa cum se afla ele in orice institutie publica: din metal, nu masiv, mimand masivitatea – practic descurajand tentatiile de a fi sparte, ceea ce s-ar fi putut face cu relativa usurinta, dat fiind ca vopseaua gri de pe tabla nu putea masca cele cateva pete ce desemnau lenea sau nepriceperea otelarilor, care copsesera prea mult materia prima a acestor dulapuri. Lacatele erau si ele impunatoare, parand a fereca secrete de neatins, grozave si periculoase, dar lui Ivan Mihailovici ii erau indiferente – si secretele, si lacatele. Daca erau incuiate – bine, daca nu – iarasi bine. El insusi uitase in atatea randuri sa mai ferece fisetele dupa ce ii inmanase Marfei Stanilova dosarul, grabit sa ajunga la paharutul ce se uscase de parca in viata lui nu ar fi fost atins de o votca - nici de mirosit nu mai mirosea, saracutul! –, fara sa se fi intamplat ceva. Nimeni nu se atinsese de continutul lor, nici o mana criminala nu atentase la bunatatea de dulapuri. Ba, mai mult, nici macar Marfa Stanilova (fie-i privirea apriga ca opaitul de pe ulita!) nu baga de seama nimic a doua zi. Fisetele erau, asadar, niste paralelipipede de tabla, 2x1x0,70 m, gri, inscriptionate cu vopsea alba. Intr-o fericita zi de mai - votca avea un gust al naibii de bun, mai bun ca niciodata, ceea ce-l facuse pe Ivan Mihailovici extrem de melancolic -, urmarise o raza de soare ce-si croise, voiniceste, drum prin stratul persistent de fum de tutun si praf spre un fiset, lipindu-se apoi de literele si cifrele inscriptionate: F 0341M. Le contemplase indelung cu incantarea cu care unii, Ivan Mihailovici nu stia de ce, privesc un apus de soare sau ratele de pe raul Moscova sau turlele bisericii Vasili Blajenii sau Pravda cand stau in parc, pe o banca, in timpul orelor de serviciu, iar altii fixeaza, cu aceeasi vadita mirare, un punct din fata privirilor lor. Ivan Mihailovici privea literele si cifrele cu incantarea cu care scrutezi nimicul. Adica, pentru el, erau chiar incantare pura, nu aveau nici o semnificatie, nici un sens, nici o determinare. Observa insa ca efortul asta de relationare il obosise tare placut, un efort care-i producea o ciudata stare de bine. Cand ajunse la concluzia ferma ca inscriptionarile nu urmau un curs logic, crescator, descrescator - de exemplu, langa F0341M se itea in stanga F179L, iar in dreapta B425K, pentru ca lipit, inghesuit chiar de el, MNY3 - fata i se lumina revelata. "A dracului Marfa Stanilova", exclama el siderat.
Va urma