• Leu / EUR4.7556
  • Leu / GBP5.5125
  • Leu / USD4.2732
Ziarul de Duminică

Saga Dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II – lea (III)/ Jean de Cars

Saga Dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II – lea (III)/ Jean de Cars

Autor: Ziarul de Duminica

14 mar 2013 727

1906. Rusia contractează un nou împrumut internaţional, acest lucru a devenit un obicei. La 27 aprilie, ţarul inaugurează solemn prima şedinţă a Dumei, lucru neobişnuit. Ceremonia se desfăşoară în imensa sală a tronului, la Palatul de Iarnă. Adresându-se suveranului, parlamentarii uzează de o tutuire care îi surprinde pe observatorii străini; aripile autocraţiei sunt ciuntite. Şedinţele se desfăşoară la Palatul Taurida, clădit în 1789 la cererea Ecaterinei al II-lea pentru favoritul ei Potemkin, prinţ de Taurida. Pavel I, care îl detesta pe amantul mamei sale, transformase palatul, cu înfăţişare sobră, în cazarmă. În sfârşit restaurat, clădirea primeşte Duma în fosta seră care dă spre parc. Se ajunge acolo străbătând vestibulul, sala rondă şi sala Ecaterina, unde se dansase atât de mult în timpul marii împărătese. Potemkin se îndatorase pentru acele festivităţi despre care vorbea întreaga Europă. Suverana îi rambursase datoriile, palatul devenise proprietatea statului. Prima sesiune ţine până la 8 iulie, adică 72 de zile, dar Nicolae al II-lea şi-a schimbat din nou prim-ministrul: cu 48 de ore înaintea încheierii dezbaterilor în Dumă – preşedintele de şedinţă stă aşezat sub portretul împăratului –, Goremîkin, în funcţie de numai trei luni, este înlocuit cu Stolîpin, până atunci ministru de interne. Cu mustaţă în furculiţă şi barbă, cu o privire inteligentă, Piotr Stolîpin este un om de mare valoare, decis şi ferm. Obiectivul său este îndrăzneţ: să lupte împotriva revoluţionarilor, realizând totodată reformele. Cele mai urgente privesc lumea agricolă, care este uriaşă. Şeful guvernului vrea ca ţăranii să posede propriile lor exploatări şi creează astfel Banca Ţărănească. Scopul este de a vedea că se naşte, pe durata a 20 de ani, o nouă pătură socială, cea a mujicilor ridicaţi la rangul unei ţărănimi înstărite.

 

1907. De-a lungul canalului Ecaterina sunt în sfârşit terminate lucrările de construcţie şi de împodobire a Catedralei Învierii lui Hristos (Biserica de pe sângele vărsat), în memoria asasinării lui Alexandru al II-lea. Ele au fost supravegheate de preşedintele Academiei de Arte Frumoase, un unchi al lui Nicolae al II-lea, marele duce Vladimir. Când se fac calculele (23 de ani şi zece luni de şantier...), se descoperă că suma totală (4 718 786 de ruble şi 31 de copeici) depăşeşte cu un milion bugetul prevăzut. Vinovatul este secretarul Academiei. Arestat şi judecat, el este trimis la închisoare, iar bunurile îi sunt confiscate.

Rasputin a trezit toate fantasmele, toate interpretările şi a fost acuzat că a atras Rusia în haos. Despre acest om fascinant – şi neliniştitor – se crede că se ştie totul şi se presupune restul. Consider că se pot evidenţia câteva reflecţii. Mai întâi, omul, născut în 1872, este mult mai puţin solid decât a fost adesea înfăţişat, inclusiv în filme. Dimpotrivă, este zvelt; acest călugăr venit din Siberia se remarcă, înainte de orice, prin privire. O privire care subjugă. O privire divină sau diabolică? Nu se va putea spune niciodată, poate că ambele, dar este străpungătoare şi stinghereşte. Apoi, barba neîngrijită, părul lung şi gras îi conferă un aspect respingător, oricum puţin seducător. Dacă unele femei, îndeosebi cele din anturajul ţarinei şi al Annei Vîrubova, găsesc aici un element de extaz sau de admiraţie suplimentară (problemă de gust!), se poate certifica faptul că Rasputin nu are nimic dintr-un curtean şi mai cu seamă nu caută să arate ca acesta. Într-o depeşă către Quai d’Orsay, ambasadorul Franţei Maurice Paléologue notează: “El le bruftuluieşte pe Majestăţile Lor cu o dezinvoltură nicicând văzută la curte”. Cu toate acestea, de trei secole, curtea Rusiei văzuse destule!

Apoi, Rasputin posedă nişte daruri şi nişte competenţe. Care îi sunt înzestrările? Puterea de a convinge, capacitatea de a presimţi viitorul, el este un vizionar. Iar în această perioadă în care Rusia imperială pare atinsă de orbire şi de surzenie, el este neîndoielnic singurul care înţelege şi obţine şi folos din drama familială a unui moştenitor hemofilic, fiind totodată singurul care pricepe că tocmai criza politică, de negândit până mai ieri şi care pregăteşte o mutaţie radicală a societăţii ruse, este aproape. Care îi sunt competenţele? Rasputin şi-a dobândit cunoştinţele cu prilejul peregrinărilor, având o formidabilă rapiditate de asimilare, de observaţie şi o judecată ascuţită. Este ţarina mistică? El îi vorbeşte de teologie. Pune ţarul întrebări norodului rus? Îi răspunde glasul lui Rasputin, căci el vine din trecut, dinspre pământ, dinspre datini. Nu contează că este bigot şi lubric totodată, pervers şi în acelaşi timp generos. El este sufletul rus, memoria rusă într-o lume prea rapidă şi prea răvăşită pentru ambiţiosul Nicky.

Rasputin este un personaj din Dostoievski cufundat în universul lui Tolstoi. Este şi hipnotizator, un pic vraci, un pic medic, mânuind ierburile, unguentele şi poţiunile cu îndemânare, păstrându-şi reţetele şi tainele. Dacă clasa muncitoare se pregăteşte treptat să ia puterea în ţară, Rasputin capătă rapid putere asupra împărătesei. Stareţul va beneficia de încrederea absolută a Alexandrei, care crede în sfinţenia acestui mesager pe care cei din anturaj nu îl pot privi în ochi. Când, la 7 octombrie 1907, după o cădere de pe bicicletă, corpul ţareviciului se umple de pete vineţii, iar picioarele şi abdomenul i se umflă, este chemat vraciul. Copilul suferă, mama lui este într-o stare îngrozitoare. Şi iată că “trimisul lui Dumnezeu” – după cum singur se defineşte adesea – îl tămăduieşte pe băieţel. Petele, dezvăluind hemoragii, se estompează; durerea dispare. Neliniştea se îndepărtează. Oare ce a făcut magicianul? A suprimat aspirina recomandată copilului de nişte medici neştiutori. Pus la punct cu vreo zece ani mai înainte, acest remediu analgezic şi antitermic are o altă proprietate deja cunoscută, aceea de a fi un anticoagulant, deci agravează riscurile de hemoragie.

Alexandra se roagă. Omul acesta ştie tot ce ar trebui să ştie ceilalţi. Atunci, ea îşi priveşte copilul cu ochi albaştri şi păr buclat. Părinţii săi, care îi spuseseră la început “Baby”, îl numesc acum “mica noastră rază de soare”. Poate Rasputin să-l salveze pe moştenitor? Nu avea încă un an când tatăl său îl luase în braţe, la o trecere în revistă a regimentului Preobrajenski: soldaţii strigau “Ura!” la trecerea ţarului şi a fiului său. Mai târziu, însoţindu-şi mama la o plimbare, oamenii se înclinau şi zâmbeau la trecerea lui. Era cu putinţă să fie vindecat? Rasputin devine singura speranţă de salvare a acestui fiu, unic şi atât de dorit încât mama aproape că şi-a pierdut minţile. Siberianul este foarte puternic (şi toată lumea din jurul lui este foarte slabă), deoarece el asociază cunoştinţele ancestrale cu descoperirile recente. Minte superioară, înzestrată cu puteri eficace, pentru unii, şarlatan care exploatează credulitatea şi traumatismele ţarinei, pentru alţii, acest om, despre care se crede că abia ştie să scrie şi să citească, locuieşte pe strada Gurukaia într-un apartament cu ascensor şi telefon, ceea ce, cu puţin înainte de 1910, nu este un lucru curent. Clientelei sale feminine căzută pradă unor tulburări de toate soiurile, el îi apare ca un pionier, un om de viitor.

 

Dar care viitor? Independent de propagarea ideilor marxiste, relaţiile guvernului cu Duma sunt foarte complicate. La 3 iunie 1907, Stolîpin îi cere ţarului să dizolve a doua Adunare; ea ţinea şedinţe din 20 februarie şi votase o nouă lege electorală în 101 de zile. Prim-ministrul consideră activitatea ei ca puţin încurajatoare. La 1 noiembrie, este deschisă cea de-a treia Dumă, care va ţine şedinţe până la 9 iunie 1912. Majoritatea este alcătuită din conservatori, loiali faţă de şeful guvernului. Sub influenţa tot mai mare în politică a lui Rasputin, ţarul şi anturajul său, sătui de reformele necontenit pretinse, sfârşesc prin a fi nemulţumiţi de autoritatea lui Stolîpin; ceea ce trebuie numit invidie politică este de fapt o greşeală. La 1 septembrie 1911, graţie unei invitaţii înmânate, în mod ciudat, de Kuliabko, şeful poliţiei secrete din Kiev, anarhistul Dmitri Bogrov se furişează în sala unui teatru unde prim-ministrul asistă la o reprezentaţie. Înainte de ridicarea cortinei, Bogrov se apropie de Stolîpin care stătea în fotoliu, şi trage, de foarte de aproape, cu revolverul. Stolîpin, grav rănit, moare patru zile mai târziu. Problema care se pune este următoarea: cum a putut intra un bărbat înarmat în teatru şi cum a putut veni atât de aproape de ţintă când locul era bine păzit? S-a aflat că, la 26 august, Bogrov dezvăluise poliţiei că un revoluţionar, Nikolai Iakovlevici, urma să profite de sosirea şefului guvernului ca să-l asasineze. Poliţia a dat crezare acelui complot şi i-a cerut lui Bogrov să-l însoţească şi să-l supravegheze pe Iakovlevici. Or, în ziua de 14 septembrie, cu puţin timp înainte de spectacol, poliţistul l-a întrebat pe Bogrov unde se găsea suspectul:

– La el acasă...

Câteva clipe mai târziu, Bogrov pătrundea în teatru şi săvârşea crima. Orbire sau complicitate? Atitudinea poliţistului este foarte dubioasă. După un proces sumar, un tribunal militar îl condamnă pe Bogrov la moarte. Este executat la 26 septembrie. Cu moartea lui Stolîpin, “părintele industriei ruse”, se evaporă şi ultimele speranţe într-o Rusie reînnoită fără a mai fi nevoită să treacă prin ororile unei revoluţii.

 

Rasputin este acum indispensabil şi de neînlocuit. În toamna anului 1912, el intervine pentru a opri o gravă hemoragie a ţareviciului în perioada în care nişte muncitori aflaţi în grevă sunt măcelăriţi într-o mină de aur din Siberia. Bilanţul: 270 de morţi. Rareori o dramă privată a mai avut atâta impact asupra unei situaţii politice. Este consultat vraciul în legătură cu orice, pentru orice, inclusiv, în 1913, pentru ca noul cabinet, prezidat de Kokovţev, să scadă preţul... biletului de tramvai! Rivalitatea ţarism-parlamentarism, care reduce la tăcere cea de-a patra Dumă, este exploatată de ziarul partidului bolşevic, fondat în 1912 şi menit să aibă un răsunet mondial, Pravda („Adevărul”).

În 1913, economia Rusiei s-a redresat. O anume bunăstare este vizibilă, alfabetizarea a făcut imense progrese, iar prestigiul imperiului se verifică, de pildă, prin turneele baletului rus la Paris şi la Londra. Se vorbeşte de o “vârstă de argint” în domeniul cultural. Reforma financiară a ministrului Witte dă roade: o rublă valorează acum 2,16 mărci, 2,67 franci francezi, 2,54 coroane austriece; moneda este stabilă, gaj de seriozitate. Flota din Marea Baltică s-a refăcut cu cinci cuirasate, zece crucişătoare, 49 de contratorpiloare şi 23 de torpiloare. Aviaţia maritimă este la începuturi. La Sankt Petersburg, sunt numărate 2 855 de automobile, din care 221 sunt proprietatea statului, iar 328 sunt taxiuri. Potrivit regulilor de circulaţie, stabilite în 1901, viteza în oraş este limitată la mai puţin de 15 km pe oră.

În dimineaţa zilei de 21 februarie, capitala este trezită din somn de o salvă de artilerie. 31 de lovituri de tun sunt trase din Fortăreaţa Petru şi Pavel. Aşa începe o grandioasă sărbătoare, aceea a tricentenarului dinastiei Romanov. La Catedrala Maica Domnului din Kazan, un patriarh va ţine slujba. Pe Nevski Prospekt, soldaţii alcătuiesc o barieră umană, iar mulţimea încearcă să-i zărească pe suverani şi familia lor în cortegiul imperial. Alexei suferă, are chipul răvăşit de durere şi este dus în braţe de un cazac. Ţarina, demnă, contemplă scena cu o privire absentă. A doua zi, întreaga familie merge la Teatrul Mariinski şi asistă la o reprezentaţie cu opera lui Glinka, Viaţă pentru ţar. Această melodramă în cinci acte fusese jucată în fostul teatrul imperial de operă şi balet (din 1860 Mariinski) la 9 decembrie 1836, în timpul domniei lui Nicolae I şi în prezenţa sa. Ţarul de fier dăduse el însuşi în mai multe rânduri semnalul aplauzelor. Faptul că Nicolae al II-lea a ales această lucrare este simptomatic. Acţiunea se situează în 1613, pe vremea întemeietorului dinastiei, Mihail I, când Rusia lupta împotriva polonezilor ca să le smulgă independenţa. Lucrarea este esenţială în cultura rusă: ea marchează naşterea operei naţionale şi îi însoţeşte pe Romanovi în epopeea lor.

La 23 februarie, în marea sală a clubului nobilimii, are loc un bal la care participă Nicolae şi Alexandra. La Moscova ca şi la Iaroslav, Nicolae al II-lea primeşte tradiţionalele pâine şi sare. Punerea unor pietre de temelie urmează inaugurărilor de monumente, cum ar fi cel din Nijni-Novgorod, închinat memoriei lui Pojarski, şi în diverse alte oraşe. La Kremlin, mulţimea îi înconjoară pe Romanovi. Ţareviciul este întotdeauna dus în braţe de un uriaş cazac cu capul ras. În caleaşca înaintând spre Piaţa Roşie, copilul stă aşezat, îmbrăcat în costum de marinar. Lipsa lui de putere este astfel mascată.

Aceste distracţii maschează de asemenea o implacabilă realitate. Fără nicio îndoială, ele stau mărturie a unei fervori naţionaliste regăsite. Trei veacuri de istorie defilează în minţi şi în inimi, înfăţişate ca un lanţ neîntrerupt de victorii şi de performanţe diverse. Dar ce iluzie să credem că Duminica sângeroasă, Tsushima, răscoala de pe Potemkin şi blocajele politico-sociale ar putea fi şterse şi iertate în timpul acestor zile de sărbătoare, supeuri şi baluri! Greşelile regimului rămân ca nişte răni necicatrizate. În realitate, această reconciliere este artificială. Nu vom şti niciodată dacă ea s-ar fi ancorat în starea de spirit populară deoarece un război, de dimensiuni inimaginabile, avea să măture curând Europa şi să înghită o lume care era încă cea a secolului al XIX-lea.

La fel ca ţareviciul, imperiul este bolnav. Este el oare şi condamnat? Trebuie să repetăm, astăzi, că doar nişte împrejurări excepţionale i-au permis lui Rasputin să ocupe un loc atât de determinant şi să joace un rol, socotit nefast, în cursul ultimilor ani ai ţarismului. După cum, deşi acest lucru ar putea părea paradoxal, dacă Rasputin ar fi fost mai mult ascultat şi înţeles, poate că regimul nu şi-ar fi grăbit sfârşitul. Într-adevăr, remarcabil informat, călugărul-vraci consideră că Rusia nu trebuie să se angajeze într-un conflict obligatoriu internaţional din moment ce nu izbuteşte să-şi rezolve propriile contradicţii interne. În plin război, Rasputin va face să fie numit un om de origine germană, Strumer, ca şef al guvernului. Ca să negocieze? Ca să contrabalanseze alianţele cu Franţa şi Anglia? Se mai discută încă în legătură cu atitudinea exactă a lui Rasputin faţă de Germania lui Wilhelm al II-lea. Aceasta rămâne tulburătoare. Şi dacă pur şi simplu tămăduitorul făcător de minuni, trimisul lui Dumnezeu sau al diavolului, văzuse corect?

 

Fragment din Saga Dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II – lea de Jean des Cars, în pregătire la Editura Corint. Traducere de Ileana Cantuniari 

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7556
Diferență: 0,1769
Ieri: 4.7550
Azi: 4.2732
Diferență: -1,2388
Ieri: 4.2719
Azi: 5.5125
Diferență: 3,5795
Ieri: 5.5278
Azi: 4.3243
Diferență: -0,6867
Ieri: 4.3002