• Leu / EUR4.7383
  • Leu / GBP5.3832
  • Leu / USD4.2016
Ziarul de Duminică

Scena si destin



N-aveti decat sa ma ironizati ca ma extaziez ca o fata de pension sau ca o juna actrita la lectura destinului celei pe care Alexandru Davila a numit-o "Maresala a teatrului romanesc", insa memoriile Marioarei Voiculescu* sunt realmente o sursa de fervoare.



"Doresc sa fiu incinerata, insa numai daca fiul meu doreste si el acest lucru pentru el. Nu vreau sa fim despartiti in eternitate. Am trait o viata intreaga in intunericul teatrelor - si cata nevoie de Soare si de lumina am avut intotdeauna!". In 1965, cand scria aceste "Ultime dorinti", Marioara Voiculescu avea 80 de ani. Avea sa moara tocmai in 1976 (n. 1885), tot cu gandul la fiul ei ("Am muncit pentru el o viata intreaga si nadajduiesc sa respecte in viitor marea mea iubire de mama").



Surprinzator de zgarcita cu tot ce va sa zica literatura confesiva, breasla noastra actoriceasca (lasa ca nici diplomatii sau avocatii nu se pot lauda cu prea multe, spre deosebire de medici, de pilda) a preferat marturiile gazetaresti, firimiturile si declaratiile aleatorii, de conjunctura, in locul memorialisticii pitoresti, subiectiv-documentare, facute cu cinste si sistema. E si aici o chestie de educatie si mentalitate, ca si un semn (inca unul) al nesfarsitei noastre improvizatii. Al netocmirii, cum ii zicea Caragiale, al nepasarii fata de viitor, sictirului de trecut si lehamitei de prezent.



Cu atat mai mult sunt de admirat profunda umanitate din memoriile Marioarei Voiculescu, eleganta lor sentimentala, larga deschidere de compas biografic, in care se cuprind deopotriva profesia si familia, detaliul istoric, reflectia morala si condimentele confesiunii, notatia lirica, strigatul de triumf sau durere, nostalgia, gustul de cenusa al esecului si verdictul crud al destinului propriu. Totul cu aer de regina, asa cum sta bine divei dintotdeauna.



Adolescenta superba, temperament sangvin, impetuoasa si visatoare totodata, spirit practic si femeie de lume, Marioara Voiculescu devine mama la 17 ani, impotriva vointei ei, facand "tot ce se poate" ca sa avorteze si nascand inainte de termen un fiu pe care-l va adora toata viata. Destinul de mama coincide cu izbucnirea pe scena, eleva preferata a Aristizzei Romanescu (peste ani, eleva preferata a Marioarei Voiculescu va fi Carmen Stanescu), casatoria cu ilustrul avocat ploiestean Ionescu-Quintus, viata mondena, succes dupa succes (in special in regia lui Soare Z. Soare), cu prezenta familiara in anturajul Reginei Maria, turnee, sejururi la Balcic si Paris, pentru ca totul sa se transforme in calvar o data cu 1947, anul in care Zaharia Stancu o da afara din Teatrul National. Cand pana si George Vraca recita poeme cu Stalin la Radio, Marioara Voiculescu isi numara cu demnitate banii pentru paine si carne. Nimic nu este mai trist si mai pilduitor in atari destine decat - cum sa-i zic? - figura lui Iov, marile fracturi, imaginea caderii, care este intotdeauna pe potriva urcusului.



Ca si la Alice Voinescu sau Jeni Acterian, falia care se interpune funest in destinul Marioarei Voiculescu intre implinire si decadere, intre fericirea scenei si captivitatea in saracia stalinismului, intre clocotul vital si angoasa paralizanta depaseste dramatismul unei "simple" biografii si devine emblema pentru istoria unei generatii.



Asa se face ca lectura cartii va oscila intre fibra extatica si zonele agoniei, polaritatea vietii autoarei. De-o parte, atat de sincerele accese de narcisism (cu totul in firea, artista, a lucrurilor), in contexte punctate fie de Paul Gusty, Alexandru Davila, Constantin Nottara, Ion Brezeanu, Tony Bulandra, Soare Z. Soare, Liviu Rebreanu, Ion Manolescu, George Vraca, Mihai Popescu s.a., fie de Regina Maria, principesele Mignon si Ileana, printul Nicolae, fie de Valer Pop, Alex. Mavrodi sau Petru Comarnescu. De cealalta parte: "Din 1947 nu m-am mai suit pe scena - si azi suntem in 20 ianuarie 1957", arestarea lui Paul, fiul, in ultimii ani ai lui Stalin, ani traiti chinuitor de mama (v. de altfel intregul interval 1951-1964, cu aiuritoare demiteri si repuneri in drepturi, de la licentiere la "artista emerita" si viceversa). Ca si inerentele adversitati, tipice meseriei, care dau sarea si piperul cartii. Aici, ele se numesc Maria Ventura, Maria Filotti, Marieta Sadova, Agepsina Macri (plus, desigur, Victor Eftimiu) sau Niky Atanasiu. Si la fel de inerenta morala a fabulei: "Plaga cea mai mare in toate Teatrele Nationale din lume sunt nevestele sau amantele de directori, ori cele ale gazetarilor marcanti" (23 oct. 1943).



Cu o intindere ametitoare, de la 1905, anii campaniilor iorghiste, pana la rebeliunea legionara si venirea lui Horia Lovinescu la conducerea Teatrului Nottara, e limpede interesul atat de miezos al acestor memorii impanate cu pagini de jurnal. De citit si recitit. Felicitari UNITER pentru subventionare. Au si cartile - nu numai Scena - rosturile lor...



*) Marioara Voiculescu, Jurnal. Memorii, editie de Florica Ichim si Oana Bors, Fundatia "Camil Petrescu", 312 pag.

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7383
Diferență: -0,1433
Ieri: 4.7451
Azi: 4.2016
Diferență: -0,1995
Ieri: 4.2100
Azi: 5.3832
Diferență: -0,3923
Ieri: 5.4044
Azi: 4.1734
Diferență: -0,0216
Ieri: 4.1743