• Leu / EUR4.9429
  • Leu / GBP5.8083
  • Leu / USD4.6098
Ziarul de Duminică

Scriitorul şi visele/ de Stelian Ţurlea

Scriitorul şi visele/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea

05.02.2016, 00:00 82

Mircea Cărtărescu – Solenoid, Editura Humanitas

De la început vreau să subliniez că textul care urmează nu este o cronică literară şi nu şi-a propus să avanseze sentinţe, ci doar câteva opinii, cu sentimentul că ne aflăm în faţa unei cărţi care va stârni cu certitudine ample dezbateri şi controverse. Tot de la început, ţin să subliniez că „Solenoid” e un roman copleşitor, poate cel  mai copleşitor din ultimii ani, din mulţime de unghiuri: dimensiuni (e un roman de peste 800 de pagini), densitate, stil admirabil, limbaj uimitor (rareori mi se întâmplă să recurg la un dicţionar în timpul unei lecturi), planuri care se întretaie ameţitor, idei abstracte care capătă trup.

E povestea unui banal profesor de română la o şcoală mizeră dintr-un Bucureşti anost comunist, poveste spusă de chiar de profesorul care putea fi un scriitor mare, dacă, la un cenaclu din tinereţile sale, poemele citite nu i-ar fi fost respinse, făcându-l să se închidă în el şi să renunţe la a mai scrie. Ştim că în biografia reală a autorului lucrurile s-au petrecut exact pe dos. De aici începe însă aventura intelectuală şi romanescă. „Povestea vieţii mele, aşa cum aş vrea s-o încep azi, e povestea vieţii unui anonim.”

Motivul dublului e copleşitor. Autorul din roman are/a avut un frate geamăn care a murit. „Victor a dispărut, şi cu el a dispărut poate singura raţiune, singura strălucire, singura frumuseţe, singura şansă a vieţii mele.” Şedinţa amintită a cenaclului l-a spintecat pe erou în două: cel care a devenit şi cel care ar fi putut fi. Autorul din roman are convingerea că, în timp ce el duce o viaţă mediocră, celălalt era destinat unei glorioase cariere literare: „Poate-aş mai avea o şansă, poate chiar şi acum, la atâţia ani de la şedinţa de cenaclu care mi-a bifurcat viaţa, aş mai putea recupera, m-aş putea strecura cumva sub pielea Celuilalt, cel ce călătoreşte prin lume şi dă autografe şi scrie cărţi strălucitoare pe alt pământ, sub alte ceruri.” Ca atare, se apucă să scrie un jurnal, mai multe caiete, în care înşirarea banalităţilor ce i se întâmplă se amestecă uimitor cu vise copleşitoare, din ce în ce mai complexe, mai răvăşitoare.

„Scriu aici, seară de seară, în casa mea din centrul oraşului, universului, lumii mele, o anti-carte, opera pentru totdeauna obscură a unui anti-scriitor.” E cumva „Solenoid” un fel de anti-roman?  

Un filon al poveştii începe, capătă contur, e abandonat înainte de a deveni uriaş, începe un altul, se revine asupra unuia dinainte, nu în acelaşi fel, te aştepţi, cum spunea unul dintre critici, ca bulgărele de zăpadă iniţial să se transforme în avalanşă, dar nu se întâmplă asta, povestea e din nou părăsită pentru un nou vis care acaparează totul.  

Oricum se amestecă, se succed mai multe motive – al gemenilor, al realităţii cvadrimensionale, al viselor care ne conduc viaţa. Se amestecă planuri, unul realist, altul oniric. „Pentru că nu sunt scriitor, am privilegiul insondabil să scriu dinlăuntrul manuscrisului meu, înconjurat din toate părţile de el, surd şi orb la orice m-ar distrage de la munca mea de ocnaş. Aici, în pântecul manuscrisului, rătăcind prin intestinele lui întortocheate, ascultându-i straniile bolboroseli, îmi simt libertatea, îmi simt şi însoţitorul ei obligatoriu: nebunia.”

Toate se petrec, spuneam, într-un Bucureşti parţial recognoscibil, dar în mare măsură şi fantast: „Bucureştiul nu e un oraş, ci o stare de spirit, un oftat adânc, un strigăt patetic şi inutil.”;  „Lumea mea e Bucureştiul, oraşul cel mai trist de pe faţa  pământului, dar totodată singurul adevărat.” ; Bucureştiul „e produsul unei minţi  urieşeşti.” În geografia recognoscibilă se adaugă, se alipesc zone aiuritoare, fantasme, grădini, maidane, ruine, spitale părăsite, construcţii şubrezite, tuneluri interminabile şi subsoluri în care oniricul e stăpân, mai ales subsoluri în care nu se ştie cine, nu se ştie când a implantat solenoizi ce permit levitaţia şi în cele din urmă vor scufunda oraşul. Solenoizii aceştia, şase în tot oraşul, aşezaţi în puncte diferite, descoperiţi treptat, în timp, sunt un fel de bobine uriaşe a căror energie depăşeşte imaginabilul.

Eroul din roman îşi aminteşte de copilărie şi Bucureştiul acelor vremuri, de şederea într-un preventoriu de tubercoloşi de la Voila (de unde fuge înspăimântat de perspectivele dezvăluite pe timp de noapte de băieţii mai mari), îşi îndeplineşte anost conştiincios meseria de profesor de română la o şcoală de la marginea oraşului, într-un cartier insalubru, printre profesori dezabuzaţi (extraordinare portrete) şi copii imbecilizaţi şi fără perspective, trăieşte o viaţă cenuşie, cu iubiri din care iese traumatizat şi mai ales are vise, nenumărate vise care îl zguduie şi pe care începe să le transcrie. Visele îl salvează cumva? Partea aceasta onirică e de-a dreptul fabuloasă, sufocantă, cu himere copleşitoare, îndeosebi imaginarea unei realităţi în patru dimensiuni sau a uneia în două dimensiuni, a acarienilor, în care pătrunde pentru a transmite un mesaj. Îndrăznesc să spun că există şi o primejdie: descrierea viselor tinde să acapareze planul realist, de la un punct încolo acumularea oboseşte.

Dar nici visele nu pot dura la nesfârşit şi când are impresia că acestea au încetat („zeii visului m-au părăsit”), pe eroul cărţii îl cuprinde disperarea, lansează un  strigăt de „ajutor! ajutor! ajutor! ajutor! ajutor!” care se întinde, identic, pe zece pagini (!!!).  

Între viaţă şi artă, viaţa trebuie mereu aleasă, nu arta. „După ce-ai citit zece mii de cărţi, nu te poţi opri să nu te întrebi: unde-a fost viaţa mea în tot acest timp? Ai înghiţit de-a valma vieţile altora, mereu cu o dimensiune în minus faţă de lumea în care exişti, oricât de uimitoare tururi de forţă artistică ar fi ele.” „Ne secretăm cu toţii, vieţuind, poemele şi picturile, ideile şi speranţele, palatele sclipitoare ale muzicii şi-ale credinţei. ” „Dar văd scriitorii ceva vreodată? Se deschid vreodată uşile lor pictate pe zidul infinit de gros al celulei noastre de condamnaţi la moarte?” „Scrisul îţi mănâncă viaţa şi creierul ca heroina.”  

La sfârşitul tuturor lucrurilor, la Judecata de Apoi, nu literatura va mântui lumea, e convins eroul romanului. „Clipesc din ochi acum, şi viaţa mi se ramifică, fiindc-aş  fi putut să nu clipesc şi-atunci aş fi fost altul, tot mai îndepărtat de cel care-a clipit, asemenea străzilor ce pornesc radiar dintr-o piaţă îngustă. La sfârşit voi fi-nfăşurat ca un cocon de firele străvezii a miliarde de vieţi virtuale, a bilioane de căi pe care-aş fi putut porni, schimbând infinitezimal unghiul înaintării. Ne vom reîntâlni, după o aventură de-o viaţă, miliardele de euri ale mele, posibile, probabile, întâmplătoare şi necesare, ajunse la capătul istoriilor lor, ne vom povesti reuşitele şi eşecurile, aventurile şi plictisurile, gloria şi ruşinea. Nici unul nu va prevala asupra celorlalţi, căci fiecare dintre ceilalţi are-n jurul său o lume cu nimic mai puţin concretă decât cea pe care-o numesc «realitatea». Toate nesfârşitele lumi generate de alegerile şi accidentele vieţii mele sunt la fel de concrete şi de adevărate. Miliardele de fraţi ai mei cu care stau de vorbă la nesfârşit, în hipersfera însumării tuturor istoriilor generate de baletul meu în timp, sunt bogaţi şi săraci, mor tineri sau la adânci bătrâneţi (unii nu mor niciodată), sunt geniali sau rataţi, clovni sau antrepenori de pompe funebre. Dacă nimic din ce-i omenesc nu-mi este, din capul locului, străin, în cele din urmă îmbrăţişez prin fraţii mei real-virtuali toate posibilităţile şi-mplinesc toate virtualităţile angrenate-n încheieturile trupului şi-ale minţii mele. Unii vor fi atât de diferiţi de mine încât vor transgresa bariera sexului, imperativele eticii, Gestalt-ul schemei corporale, devenind sub- sau supraumani sau alternativ-umani, alţii nu vor diferi de mine decât prin inobservabile detalii: o singură moleculă de ACTH eliberată de corpul lui striat când corpul tău striat n-a eliberat nici una, o singură celulă K în plus în sângele tău, o sclipire străină în ochii lui…”

Psihanaliză şi joc pur cu imaginaţia.

* * *

Romanul a fost lansat la Târgul de carte Gaudeamus din toamna anului trecut. Din prima clipă s-a spus că e o carte specială, care trebuie citită cu răbdare. Entuziasmul lui Gabriel Liiceanu, la lansare, a fost copleşitor: „Am citit în fiecare  seară în opt calupuri de câte o sută de pagini. Din cauza lor am rupt, de fapt, legătura cu lumea în aceste zile. (...) Primul gând când am terminat a fost să îmi scriu pe cartea de vizită «Eu am citit Solenoid», căci, în fapt, despre asta e vorba, despre un eveniment care îţi taie, oarecum, viaţa în două. Cine va citi cartea ta va înceta să fie un cititor de rând. (...). Am certitudinea că ţin în mână cea mai de seamă ispravă a acestor 25 de ani Humanitas şi că am asistat, contemporan cu autorul şi mândru implicat întrucâtva în povestea vieţii lui, la naşterea uneia dintee cărţile mari ale lumii. (...) Al doilea gând care m-a însoţit pe parcursul lecturii este că ceea se întâmplă în această carte, cartea disperatei căutări a imposibilei mântuiri, nu poate fi reluat în cuvinte, nu poate fi comentat, aşa cum vă spuneam nu poate fi comentată muzica. Cum să comentezi un urlet literar modelat dumnezeieşte?”

„Ca să fie clar: Cărtărescu nu e un tip normal. Nu seamănă cu niciunul din cei care  se află în clipa de faţă în sală, în România sau pe planetă. De ce nu e normal? Păi, pentru că a ajuns să vadă şi să simtă altfel decât toţi oamenii care îi sunt contemporani şi decât mulţi care l-au precedat. Face parte din acei puţini care simt enorm şi au ochiul vederii care descoperă monstruosul, care este componentă esenţială a existenţei, oricât de bine înfăşurată este ea. Altfel spus, este un personaj, un om, o fiinţă umană, căreia carcasa de apărare îi lipseşte şi atunci tot ceea ce lumea trimite îndeobşte între noi, mai ales grozăvia lumii, este luată de el în plin. În timp ce noi avem toate mecanismele de a ne apăra, el nu are niciunul. Dimpotrivă, are toate mecanismele de a le recepta. Şi acum vine partea a doua: ce receptează acest om care nu are carcasă de apărare? Receptează condiţia umană. Ei, şi, nu suntem toţi în condiţia umană? Suntem, dar nu o receptăm.”

„Solenoidul este o bobină, dar Cărtărescu îi dă proprietăţi speciale. E o bobină care  nu numai e în stare să genereze energie şi să producă magnetism, e o bobină care e în stare, în acelaşi timp, să facă ca lucrurile să intre în levitaţie. Toată cartea asta este o căutare de a ieşi pe verticală din lume, ca şi cum am avea posibilitatea evadării într-o altă dimensiune.”

De la acel moment al lansării, au apărut mai multe analize şi mai multe comentarii. Cum spuneam, nu toate în termeni ultraelogioşi. Dar toate subliniind unicitatea cărţii. 

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9429
Diferență: 0,0121
Ieri: 4.9423
Azi: 4.6098
Diferență: -0,2078
Ieri: 4.6194
Azi: 5.8083
Diferență: -0,1942
Ieri: 5.8196
Azi: 4.8066
Diferență: -0,0852
Ieri: 4.8107