Cu numele Serbanei Dragoescu, lumea artistica romaneasca e obisnuita de multa vreme, creatoarea fiind una dintre prezentele pregnante in dinamica expozitionala romaneasca din tara si strainate. Mai putin cunoscut, adica practic nestiut ca pictor pana la inceputul anului 2007, cand s-a deschis expozitia retrospectiva consacrata lucrarilor sale de pictura, a fost Radu Dragoescu, tatal artistei, descendent al unei familii nobiliare romanesti ale carei radacini se pierd undeva in secolul al XVI-lea. Cu aceste evocari, fiica aniverseaza 93 de ani de la nasterea tatalui. (Marcela Gheorghiu)
In 1999, dupa ce mama s-a prapadit in Postul Pastelui, fara sa fi fost bolnava, adica nu a facut nici macar stop cardiac, eu si tatal meu, care am trait alaturi de mama in armonie si intr-o familie foarte frumoasa si fericita, am fost absolut socati... In Postul Craciunului, pe 7 decembrie 1999, parasea si tatal meu aceasta lume, la randul sau fara durere, impacat cu sine. Au trait si au murit ca doi ingeri...
Singur printre francezi
Parintii mei s-au cunoscut din frageda copilarie. Si s-au iubit! Am fotografii in care tatal meu, de noua ani, o tine de mana pe mama, o fetita de sapte anisori. Ulterior, tatal meu a fost trimis la studii in Franta. Se intorcea, adica, pentru studii la locul in care vazuse lumina zilei, el nascandu-se pe 17 iunie 1914 la Paris, pe strada Fabert nr. 26. Si-a facut studiile medii intr-un liceu care si astazi este celebru, cu o disciplina extrem de dura, Janson de Sailly, si care a ramas exclusiv de baieti. Venea insa in fiecare vara, pe timpul vacantei, la Bucuresti si la Balcic, unde se intalnea, din nou, cu mama mea... Se stie sau nu, dar bacalaureatul in Franta se da in doua etape si este extrem de greu de luat, mai ales cea de a doua etapa, fiindca cine a absolvit bacalaureatul in Franta este considerat un om cu studii. Ei bine, tatal meu nu doar ca a luat bacalaureatul francez, dar a primit chiar si medalia de bronz. Ulterior a facut doi ani la Academia Julian, celebra scoala de arte unde au studiat mari nume ale plasticii romanesti - Pallady, Darascu, Stoenescu s.a.m.d. Nu a terminat insa aceste studii, din motive familiale fiind nevoit sa se intoarca in tara. Pentru ca era un tanar foarte studios si, in acelasi timp, voia sa fie liber sa picteze, tatal meu s-a inscris la Universitate si la Franceza; in Romania era francezul, in Franta era romanul. De fapt, fiind oricum bilingv, s-a considerat intotdeauna un om cu doua patrii. In acelasi timp, la Universitate a studiat filosofia si istoria, aceasta din urma cu Iorga, a facut parte din generatia Mircea Eliade si Mircea Vulcanescu, poate ca era mai mic cu doi, trei ani decat acestia... Aici, la Universitate, a regasit-o pe mama, care era si ea studenta, si chiar au fost colegi. Dupa ce au terminat studiile universitare s-au casatorit, iar tatal meu a plecat in razboi. Eu aveam sa ma nasc in 1943...
Am un arbore genealogic de vreo patru sute de ani si regret ca, nefiind o pasionata dupa origini, nici eu nu-l cunosc foarte bine. Cunosc insa faptul ca strabunicul meu Liviu Dragoescu a fost general cu studii militare facute la Bruxelles, ca era un mare boier - exista si astazi, pe langa Tismana, satul Dragoesti - asadar o familie care, iata, si-a dat numele unei asezari, mai mult, in Targu-Jiu fiind si ctitor al unei biserici. Ei bine, acest strabunic al meu s-a casatorit cu o mare aristocrata, pe care o chema Maria Paianu. Numele venea de la mosia Paia, ot Paia fiind prima miscare de noblete din arborele genealogic (prima atestare documentara fiind de la 1630, prin Izerul Paianu ot Paia). Din casatoria strabunicului meu Liviu Dragoescu cu strabunica mea Maria Paianu, s-au nascut doi copii - bunicul meu Grigore Dragoescu si inca un baiat, ajuns ulterior medic, Vespasian Dragoescu, care, la randul lui, a avut si el doi baieti: pe tatal meu si un frate care a murit de timpuriu.
Bunicul meu si-a facut, la randul sau, studiile la Paris, Economie si Drept, doctoratele si le-a dat in tara, dupa care s-a casatorit cu bunica mea Aida Petrarian care, la randul ei, avea multe inclinatii artistice si era extrem de bogata. Facea parte tot dintr-o familie de burghezi aristocrati. Dupa ce si-a dat si doctoratele, bunicul meu s-a gandit sa studieze vioara. Avea o vioara Amati si s-a dus cu bunica mea la Paris, unde au stat vreo doi ani, rastimp in care s-a nascut tatal meu. Daca bunicului ii placea foarte mult vioara, bunica mea canta foarte frumos la pian. Dupa cei doi ani petrecuti in Franta, s-au intors in tara. Cand, insa, tatal meu avea noua ani, au divortat. Bunica si-a reluat numele de Aida Petrarian, sub care a trait pana la adanci batraneti. A fost o apreciata artista plastica, membra a Fondului Plastic si a Uniunii Artistilor Plastici, mai intai din Craiova, ulterior din Bucuresti. Era foarte talentata, canta la pian, a scris versuri in limba romana, dar si in franceza, sub pseudonimul Aida Petra, era o fire puternic inclinata spre frumos. Nu e ea foarte cunoscuta astazi in mediile artistice, fiind o autodidacta, dar toata viata a trait sub imperiul artei. Totul pentru ea era frumos, poetic, traia intr-o alta lume. Noi toti ne-am minunat cum de, traind si ea alaturi de noi toate vicisitudinile perioadei cumplite pe care am fost condamnati sa le traversam, bunica pastrase aceeasi seninatate; parca nu o atingea nimic... Era un personaj absolut fenomenal. In ce-l priveste pe tata, dupa divortul parintilor s-a reintors la Paris, unde si-a reluat studiile. Acea perioada a fost insa destul de trista pentru el.
De acord cu Camus
In 1943 m-am nascut eu. Tatal meu a facut razboiul, a mers pana la Odesa si a fost distins cu medalia "Barbatie si Credinta", desi era in corpul tehnic, avand o miopie forte din nastere. Pe el, insa, razboiul l-a marcat foarte tare. Cu prilejul expozitiei retrospective "Radu Dragoescu" de la inceputul acestui an, tata a aparut, pentru prima oara poate, in adevarata lui lumina. Nimeni nu l-a perceput pana atunci astfel, desi foarte multa lume il cunostea, fiindca lucrase o viata in grafica publicitara; nimeni nu-i cunostea opera. Frecvent pe parcursul expozitiei, am fost intrebata cum de a putut sa creeze asemenea lucrari. Sigur ca nu puteam face introspectii cu tatal meu, dar, gandindu-ma la viata lui, mi-am dat seama ca pe el l-a marcat in primul rand divortul parintilor si singuratatea de intern intr-o tara straina. Stiu de pilda ca, intre 1945 si 1947, tata a tinut la Centrul Cultural Francez din Craiova o serie de conferinte despre arta si literatura franceza; ei bine, una dintre ele se numea "Un strain intr-un liceu francez". In aceasta conferinta, evident autobiografica, tatal meu relateaza cat s-a simtit de parasit in timpul studiilor. Asa se explica, probabil, si inclinatia lui spre introvertire, ca si cultul pe care el l-a avut pentru mama, care avea o familie numeroasa. El a fost practic adoptat de familia mamei. Mai mult, tata nu a avut prieteni niciodata, decat la batranete, datorita sahului. Chiar obisnuia sa spuna: "Uite, sahul asta mi-a adus prieteni". Tatal meu nu a tinut legatura nici macar cu propriile lui rude. Era un om singuratic. Dar daca izolarea din anii parizieni de studiu l-a facut sa fie atat de retras si introvertit, cel mai mult, mai dureros, l-a marcat razboiul, pentru ca ura violenta si pentru ca i se parea o absurditate.
In Franta exista un cult al libertatii individuale si tata si-a asumat perfect aceasta atitudine, pe care mi-a insuflat-o si mie. Tatal meu n-a suferit de falsa modestie. El isi cunostea foarte bine valoarea, nu avea nevoie de admiratia nimanui si nu voia sa demonstreze nimanui nimic. De altfel, la intrarea in expozitia de care am amintit, am pus un motto care este in egala masura al lui si al meu si care ii apartine lui Albert Camus: "Nu pot trai fara arta mea, dar ea nu este mai presus de orice". Asta inseamna, sigur, in primul rand familia, apoi tara, bineinteles, dar mai inseamna si faptul ca noi nu am vrut sa facem compromisuri cu arta. Nu am tinut sa ne castigam viata prin arta.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
