Despre paternitatea pieselor lui Shakespeare s-a discutat mai mult chiar decat despre sexualitatea lui. Nici pana astazi nu se poate spune exact ce texte ii apartin din multele care, in decursul timpului,
i-au fost atribuite. Cert este ca, pe vremea lui, se lucra cam ca la Hollywood astazi: fiecare productie era opera colectiva a unui grup de scenaristi profesionisti.
Brian Vickers a dedicat acestei practici a scrisului in comun in epoca elisabetana un studiu cat se poate de pedant (recenzat cu entuziasm de The Times Literary Supplement), in care demonstreaza ca, la limita, nimic nu-i poate fi atribuit integral lui Will, cel din Stratford. Daca parti din "Pericle" sau "Titus Andronicus" bunaoara au fost comisionate de proprietarii teatrelor unor iscusiti copywriters precum George Wilkins ori Thomas Middleton, interesant e ca si Shakespeare, la randu-i, a prestat pentru diverse texte dramatice din epoca, pe care azi nu le regasim in antologiile Lebedei de pe Avon. Cat anume va fi scris el pentru altii probabil ca nu vom afla niciodata, insa stim ca el a finisat macar - cand nu a semnat pur si simplu, "ca primarul" - destule dintre best-seller-urile de pe la sfarsitul secolului al XVI-lea/anceputul secolului al XVII-lea. Astfel, in 1605, un editor intrepid a lansat culegerea "The London Prodigal" de "William Shakespeare", in care figurau piese ca "Locrine", "Thomas Lord Cromwell", "The Puritan" si altele, de care azi nu mai pomeneste nimeni ca facand parte din - oricum - vasta sa opera. Editorul nu a facut altceva decat sa cumpere un "brand image" si sa revanda un numar de produse de calitate medie ambalate intr-un pachet cu o eticheta stralucitoare (si cu un scor de piata pe masura). Reintorcandu-ne la Shakespeare-urile "veritabile", chiar daca editiile Cambridge recente (2001, de pilda) insista pe un singur autor ("the one and only"), Vickers contesta, cu argumente solide, acest tip dogmatic de atribuire a paternitatii textelor si propune in schimb formule hibride, cum ar fi "Henry al VIII-lea de William Shakespeare impreuna cu John Fletcher" sau "...ampreuna cu George Peele" s.a.m.d.
Daca descifrarea ADN-ului pieselor lui Shakespeare ramane, totusi, un pariu greu de castigat, ceea ce nu se poate contesta este ca industria publicitatii a lansat branduri de succes nu doar cu mult inainte ca David Ogilvy sa teoretizeze revolutia din advertising, ci si - fara indoiala - cu o vecie in avans fata de primul raget al leului "Metro-Goldwin-Mayer".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
