Descoperirea
Dictatorul orbea. Ceea ce de luni de zile era doar o bănuială, fusese confirmat fără putinţă de tăgadă cu câteva ceasuri în urmă. Nu-şi închipuise că moartea ochilor lui avea să fie decretată într-o franceză şchioapă, cu accent japonez. Grupul de medici francezi îi lăsase, cu o săptămână în urmă, o fărâmă de speranţă. Dar japonezii, ajunşi cu puţin timp înainte la Tirana, fuseseră nemiloşi. Vederea avea să-i slăbească pe zi ce trece, până când, în următorii doi ani, urma să i se stingă complet. Posibilitatea operării cataractei, după ce boala avea să se stabilizeze, cum sperau medicii francezi, era mai mult o iluzie, dacă nu chiar o variantă diplomatică. Acesta era şi motivul pentru care se solicitase o echipă de medici dintr-o ţară îndepărtată, ca Japonia.
Uite că îl lăsau şi ochii. Era liniştit, mai puţin trist decât îşi imaginase. Parcă în ceasurile de nesiguranţă dinaintea consultaţiei se consumase mult mai tare.
De lângă fereastra mare de unde se afla auzi clar motorul maşinii care avea să-i ia pe medici, iar siluetele lor le zări ca pe nişte puncte negre, ce se mişcau haotic, ca duse de vânt.
Ziua era pe sfârşite. Îşi închipui cum se răspândeşte vestea despre boala lui prin cartierul interzis locuit de membrii Biroului Politic. Nu e nevoie de atâta secretomanie, îi spusese soţiei, când aceasta îi cerea febril ministrului de Interne să păstreze discreţie totală asupra vizitei medicilor, pe care să-i prezinte drept arheologi sau specialişti în petrol. Tot se va afla într-o bună zi.
Culmea e că de data aceasta nici nu-i păsa. Ba chiar, într-ascuns, o şi dorea. În comparaţie cu altele, părea ceva normal şi nu-i ştirbea cu nimic din autoritate.
Era convins de ani de zile că totul, chiar şi evenimentele care îl încriminau, aveau să capete la un moment dat o alură pozitivă.
Faptul că moartea, înainte de a veni ea însăşi, îi trimitea câteva semne, i se părea a face parte din convenţia cu ea. Se obişnuia din vreme cu tărâmul ei: cu întunericul, în primul rând, şi cu despărţirea de cei apropiaţi.
Mormântului nu-i e teamă de mort, şi nici mortului de mormânt. Această veche zicală o auzise de la maică-sa în ziua în care o văzuse lângă lada aceea ciudată, cercetându-şi pentru ultima oară cele necesare pentru ultimul drum: fusta cu care avea să fie îmbrăcată, cămaşa, pantofii, acoperământul de atlas şi chiar voalul transparent cu care i se va acoperi faţa. Ce faci acolo, mamă? o întrebase el. De ce te oboseşti tu, când avem atâţia oameni care ne slujesc? Atunci, ea îi explicase de ce toate bătrânele din Gjirokastër se îngrijesc singure de pregătirile de înmormântare. Cu moartea trebuie să comunici direct, îi spusese. Aşa, ea vine uşor în ziua sorocită şi la fel de uşor te duce în locul unde se duc cu toţii.
Dictatorul oftă. Simţea mai mult decât oricând nevoia unui cuvânt al mamei, de o mie de ori mai valoros decât toate mesajele transmise de membrii Biroului Politic.
Şi-i imagină, totuşi, unul câte unul, în momentul aflării veştii despre boala lui. În fruntea listei, cei mai fideli, care-şi vor pune mâinile în cap, gata-gata să izbucnească în plâns împreună cu soţiile. Opriţi-vă, opriţi-vă, le transmise în gând. Nu e nevoie să vă lamentaţi aşa. Şi nici să exclamaţi "ce nenorocire!", ca şi când ar fi sfârşitul lumii. Cât despre ochii pe care aţi fi gata să mi-i donaţi, vă mulţumesc, dar nu e nevoie... Acesta mi-e destinul şi sunt gata să mă supun.
Un val de duioşie îl cuprinse dintr-o dată. Gândul că se sacrifică pentru ei nu-l mai părăsea. Accepta întunericul şi noaptea cu cea mai mare uşurare. Gândul îi zbură apoi la ceilalţi membri ai Biroului Politic, la cei pe care nu-i avea la inimă. Cu chipuri albe, fără nicio expresie, aflau şi ei vestea. Aţi încremenit, da!? Nu ştiţi ce să spuneţi!?
Nu avusese niciodată motive să se îndoiască de ei, dar asta nu-i folosea la nimic. Dimpotrivă, cu cât avea mai puţine suspiciuni, cu atât mai mult se enerva. Ba chiar, uneori i se părea că nu se manifestau pe faţă şi nu-i dădeau motive de îndoială tocmai ca să-şi savureze mai deplin victoria. Aşteptaţi puţin, o să vedeţi voi, îşi zise supărat.
Valul de mânie îi aminti de un al treilea grup, pe care şi-l imagina vag. Erau candidaţii la funcţia de membru al Biroului Politic, care, din cauza aşteptării îndelungate, îmbătrâniseră prematur, sau ceilalţi, excluşi de mult, o parte dintre ei chiar decedaţi. Făceau front comun cu cei condamnaţi, majoritatea morţi şi putreziţi, dar care pentru el erau încă vii. Vă bucuraţi, da? îşi zise. Sigur că vă bucuraţi, mă pândiţi de ani de zile.
Zvonul despre orbirea lui era încă proaspăt. În urmă cu două luni, când, după întoarcerea dintr-o călătorie în sud, soţia îi spusese, cu acel tremur în glas pe care îl avea când vorbea despre lucruri triste, ca altă dată când se va găsi în faţa unui basorelief sau placă comemorativă să evite să mai atingă marmura cu mâna, aşa cum făcuse acum cu grupul sculptural al fraţilor Frashëri. El îi sesizase imediat neliniştea. Vrei să spui că este un gest de orb? o întrerupsese privind-o ţintă. Nu-i nevoie să mai adaugi nimic, ştiu ce ai plănuit împreună cu ministrul de Interne şi ceilalţi idioţi din jurul lui. Nici unul dintre voi nu ştie că o asemenea atingere a monumentului sau a crucii este un vechi semn de preţuire.
Ea încercase să-i explice că nu voise decât să evite interpretările, mai ales când lucrurile se petreceau în faţa camerelor TV, dar el n-a lăsat-o să continue. La urma-urmei, lasă-i să afle, spusese dispreţuitor. În vreme ce în sinea lui: oare nu afirmaseră ani la rând că este nebun... că e... dar ce nu spuseseră...
Ca de fiecare dată când se enerva, nici acum nu-şi putea lua gândul de la grupul infidelilor. O să-i ameninţe de acum înainte cu ceea ce lor li părea a fi slăbiciunea lui, dar care în final se va dovedi a fi a lor. Îi va speria cu diagnosticul pus de francezi: operaţia de peste un an sau, cel mai târziu, peste doi.
Cu vederea refăcută va ieşi apoi în faţa lor la masa lungă de consiliu, unde ei îl vor aştepta tremurând de emoţie. Uite că ne vedem din nou. Bine v-am găsit, bine v-am găsit... Văd că unii dintre voi s-au îngrăşat, au întinerit. Cum se vede, absenţa mea v-a priit. Păi, cum să vă spun, bătrânul şi stânca mor greu. Ce să vă fac, o să mă mai suportaţi puţin. Nu pot pleca de pe lumea asta pe picioarele mele.
Apoi se va întoarce spre ceilalţi, care vor fi slabi şi încercănaţi. Dar voi, voi ce-aţi păţit? Ce-i cu ridurile astea pe care nu vi le ştiam? V-aţi făcut griji pentru mine, ştiu, ca atunci când am avut atacul de cord. N-aţi putut dormi, cu siguranţă. Mulţumesc... mulţumesc...! Sau e vorba de altceva? N-aţi putut dormi de teamă că o să v-o ia altul înainte, v-aţi încăierat pentru scaunul meu ca atunci când zăceam inconştient, iar voi tremuraţi pentru funcţii? Vai, vai, vai.
Uite-aşa o să-i terorizeze, să-i facă una cu pământul, până vor ajunge să-şi blesteme şi laptele pe care l-au supt, cum se spune.
I se păru că în camera de alături se aud nişte zgomote. De la o vreme avea senzaţia că aude voci şi şoapte pe care înainte-vreme nu le auzea. I se părea ceva normal. Primul lucru pe care-l aflase citind o carte despre orbire era că, odată cu pierderea vederii, ţi se ascute auzul.
V-aţi bucurat prea devreme, îşi zise obosit, gândindu-se de data aceasta la mulţimile de oameni. De-acum o să fie mai rău. Cu ochii nu putea pătrunde peste tot, dar cu auzul era altceva.
În urmă cu două zile, ministrul de Interne îi ceruse viceprim-ministrului chinez, care conducea delegaţia oficială la Ziua Naţională, o cantitate de microfoane de supraveghere foarte performante. Cu siguranţă că în seara asta, la recepţia de la Palatul Brigăzilor, chinezul avea să dea un răspuns.
Gândul că în viaţa sa toate veniseră la vremea lor şi în ordinea firească îi trecu calm prin cap. Multă vreme se opusese cu greu dorinţei de a scrie. S-ar fi părut că destinul îi trimitea orbirea pentru a-l dezlega de povară. În beznă se conturează mai precis imaginile, iar suspiciunile capătă consistenţă. Căci avea o grămadă de suspiciuni în suflet. Toate comploturile acolo erau. Nopţile mohorâte în care aştepta vestea lichidării adversarilor. Mesagerii care-l anunţau despre sinucideri surprinzătoare. Apoi sinuciderile care întârziau. Toate acestea se aflau amestecate în creierul lui cu întâmplări care nu avuseseră încă loc. Dar pentru el asta nu conta. Toate proveneau din acelaşi aluat. Ca şi lâna din caier, din amestecul acela puteai da materie primă trecutului, viitorului sau ambelor în acelaşi timp. Sosise momentul fericit să şteargă deosebirile dintre ele.
Îi veni să râdă când şi-i închipui căinându-i ochii. Gândiţi-vă mai bine la ochii voştri mici, zise cu glas tare. Va scrie, era deja decis, despre copilăria sa şi tinereţea petrecută în Franţa. Şi poate o dramă despre iarna lui 1960 la Moscova. Sau una despre un eveniment care nu se petrecuse încă...
O bucată de marmură cu două găuri, care-i amintea când de Vehip Chiorul, personajul pitoresc al copilăriei sale, când de Homer, îi bântuia imaginaţia.
Chinezul ne va da un răspuns în seara asta. Mii de microfoane noi vor fi instalate peste tot. Dacă Albaniei îi slăbiseră ochii, auzul i se ascuţea formidabil. La urma-urmei, era în logica lucrurilor. Albania se va întoarce la epoca primordială, atunci când domina auzul, şi nu văzul.
N-aveau decât să-l ia din nou peste picior: Albania folclorică, primitivă!
Din spatele geamurilor, luminile capitalei şi ornamentele de sărbătoare se vedeau difuz.
Creierul i se goli brusc. Apoi, primul gând care-i veni nu fu departe de tot ceea ce se întâmpla. Aşa e, îşi zise şi respiră adânc. Orbirea lui i se potrivea Albaniei mai mult decât orice pe lume.
Când intră în Palatul Brigăzilor, aplauzele de la început, liniştea şi zumzetul de după îi aminteau că tot aşa fusese şi în urmă cu un an, cu patru şi chiar cu şapte. Numai că vulpoii bătrâni ai recepţiilor şi diplomaţii cu vechi ştate la Tirana sesizaseră umbra înşelătoare din spatele bunei dispoziţii oficiale. Erau cel puţin douăzeci de oameni care ştiau ceva, totuşi, despre orbirea lui şi asta era de ajuns pentru ca lucrurile să nu fie ca mai-nainte.
Aşezaţi la masa din centru, membrii Biroului Politic îl urmăreau cu privirea. Scânteierea neobişnuită, apărută în ultima lună în ochii lui, în seara aceea era insuportabilă. Ce i-or fi făcut, doamne, se întreba fiecare dintre ei. Părea că-n jurul globilor îi implantaseră diamante.
Trebuie că medicii sosiţi de departe se aflau în sală, dar nu-i cunoştea nimeni. Fericiţi că masa era destul de lată şi el nu putea vorbi decât cu cei din jur, membrii Biroului Politic îşi imaginau viitoarele şedinţe, când aveau să fie judecaţi numai după ceea ce spuneau. Până atunci fuseseră ridiculizaţi cu alegerea cămăşilor şi a cravatelor în special, pe care el, cine ştie de ce, le remarca în bătaie de joc. La fel cum făcea cu costumele lor sau cu bărbieritul. Primul lucru pe care-l învăţa un membru nou al Biroului Politic era că el nu-i suporta pe cei nebărbieriţi sau bărbieriţi de mântuială. Se rădeau la sânge înaintea fiecărei şedinţe, ba chiar se mândreau cu tăieturile proaspete de pe obraz şi bărbie, până într-o zi când el le-a spus că acolo nu e dispensar, ci Birou Politic.
Şi totuşi, asta nu era nimic în comparaţie cu suspiciunea din privirea lui. Exista de ani buni convingerea că descoperea trădările celor din jur numai privindu-i. În faţa privirii lui nu ştiau ce să facă. Erau convinşi că, dacă şi-ar fi plecat ochii, era sinucidere curată, dar nici să-i înfrunte privirea nu era uşor. Putea fi interpretată drept mândrie inutilă sau semn de aroganţă, iar de aici până la nesupunere nu era decât un pas. Nici ochelari cu lentile fumurii nu purtau, pentru că le ştia toate beteşugurile. Se spunea că o dată pe săptămână se închidea într-o cameră cu un medic bătrân, un vechi prieten al lui, unde stătea până noaptea târziu. Acolo, la lumina lămpii, se stricau amândoi de râs privindu-le radiografiile: maxilarele, plămânii şi mai ales craniile. Ia uită-te la ficatul ăstuia, îi vezi cancerul? făcea unul. Mi se pare că a-nceput să se-nnegrească, răspundea celălalt şi se puneau apoi pe râs. Ce spui, să-i facem groapa? întreba el. Medicul se prefăcea că nu e sigur. Să aşteptăm şi altă radiografie, spunea serios, pe urmă... Şi începeau din nou să râdă în hohote.
Toate acestea aveau să se sfârşească de-acum. Puteau să-şi pună orice cravată doreau, doar la voce trebuiau să fie mai atenţi. Să o coboare, dacă era prea puternică şi, dimpotrivă, să taie cu ea în carne vie atunci când se cerea duritate.
Din volumul în pregătire la Editura Humanitas fiction, colecţia "Raftul Denisei". Traducere de Marius Dobrescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
