"Poveştile străzilor"
Problema a atras atenţia unora din cei mai reputaţi istorici, între care Constantin C. Giurescu (Problema nomenclaturii străzilor din Bucureşti, 1971) şi a fost reluată de cercetători avizaţi (Oliver Velescu, Nomenclatura străzilor bucureştene,1998). În mod firesc, această temă i-a preocupat şi pe specialiştii tinerei generaţii, între care amintim pe Irina Calotă, autoarea studiului cu titlu semnificativ Prin spaţiul citit al străzilor bucureştene, în care arată, pe drept cuvânt, că descifrarea diverselor nume pe care le mai poartă, cu "poveştile" lor, "mai pot plasa în ne-uitare străzile pe care le străbatem zilnic".
De la "poduri" la "căi"
O perioadă importantă în evoluţia nomenclaturii străzilor bucureştene îi constituie anii 1870, când, după modelul urbanisticii pariziene, multe dintre vechile denumiri ("pod", "uliţă" etc.) sunt înlocuite cu altele noi: "cale" şi "şosea".
Cam tot atunci, după Războiul de independenţă, multora din aceste artere, dintre cele mai importante ale oraşului, li se atribuie nume legate de acest eveniment istoric. Astfel, Podul Mogoşoaiei îşi schimbă denumirea în Calea Victoriei, Podul Caliţei se transformă în Calea Rahovei; apar Calea Griviţei, Calea Călăraşilor, Dorobanţilor, Calea Ferentarilor, iar Podul de Pământ se va numi Calea Plevnei, după victoria asupra trupelor turceşti din timpul Războiului de independenţă, la 10 Decembrie 1877.
Biserici, spitale şi…sedii ale Securităţii
Cele mai multe clădiri de pe Calea Plevnei datează de la începutul secolului XX şi prima jumătate a sa, având valoare arhitectonică, ceea ce face ca ele să figureze pe Lista monumentelor istorice. Este cazul celor două biserici aflate în acest perimetru (Biserica "Sf. Împăraţi Constantin şi Elena", construită în 1785, şi Biserica "Sf. Gheorghe" - 1906). Tot pe această stradă se află şi două din cele mai importante spitale ale oraşului: Spitalul Militar şi Spitalul Witing, a căror construcţie a început la sfârşitul secolului XIX. Tot din această perioadă datează şi Fabrica de pâine, ca şi fosta Manutanţă a Armatei. În imediata sa apropiere, se află o clădire despre care mi s-a spus că, o perioadă, a servit ca unul dintre sediile Direcţiei judiciare a Securităţii, unde erau anchetaţi şi maltrataţi "duşmanii poporului".
O Casă cu "tradiţii"
Tot pe Calea Plevnei se află o altă clădire de referinţă a vieţii culturale a Bucureştilor. Este vorba despre Casa de Cultură a Studenţilor "Grigore Preoteasa", cum s-a numit ea o vreme. Poate puţini ştiu că acest imobil construit în stilul cubist al perioadei, antreprenor fiind vestitul ing. Emil Prager, din iniţiativa jurnalistului Stelian Popescu, nu este o "invenţie" a regimului de democraţie populară, căci a funcţionat cu aceeaşi destinaţie încă din 1937. Ceea ce ştie însă bine generaţia mea şi cele de mai târziu este că această Casă a fost într-adevăr un locaş de cultură şi artă, care a funcţionat adesea "în răspăr" cu "indicaţiile superioare" referitoare la aceste domenii. Într-adevăr, aici şi-au avut sediu ansambluri artistice, cinecluburi, dar mai ales aşa-numitul "Teatru din pod", cu un repertoriu şi un stil care se îndepărtau în mod vizibil de cel oficial, ceea ce făcea ca el să fie frecventat cu asiduitate de tineret şi nu numai de el. După 1990, această Casă de cultură a trecut prin diferite subordonări, ajungând, în cele din urmă, la Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, important fiind ca ea să-şi păstreze tradiţiile…
Dar Calea Plevnei poate fi considerată şi o stradă a profesorilor şi literaţilor, dat fiind că aici şi-au avut locuinţele, adesea construite cu mijloace proprii, unele dintre cele mai importante personalităţi culturale ale perioadei: Gh. Popa-Lisseanu, istoric, filolog şi arheolog, poetul George Coşbuc şi Ion Clinciu, unul din cei mai reputaţi profesori de istorie ai perioadei.
Către acest din urmă imobil, aflat la numărul 54 al Căii Plevnei, se va îndrepta atenţia noastră, dat fiind că el poate constitui obiectul unui "studiu de caz", avându-se în vedere valoarea arhitectonică, dar şi "mica sa istorie". De altfel, personalitatea profesorului Clinciu şi a casa sa au atras atenţia cercetătorilor, între care profesorul Andrei Pippidi în rubrica sa "SOS Bucureşti" din revista "Dilema", şi dr. Ioana Popescu, în volumul Arca lui Noe. De la neolitic la Coca-Cola (2002), editat împreună cu regretata Irina Nicolau.
Profesorul Clinciu şi-a început cariera didactică în 1899 la gimnaziul "Gheorghe Lazăr". Împreună cu Popa-Lisseanu, a întemeiat, în 1892, "Institutul de Băieţi Clinciu-Popa", care, sub firma Liceul Francez-Român, a fost unul din aşezămintele de învăţământ de elită bucureştene. A funcţionat 24 de ani…
În autobiografia sa, profesorul Clinciu declară cu mândrie: "Am construit casă în Bucureşti". Şi, într-adevăr, avea de ce să se mândrească cu casa sa, în bună măsură tipică pentru acest gen de imobile, aflată de aceea pe Lista monumentelor istorice. Într-adevăr, construită în anii primului deceniu al secolului trecut, această "gospodărie", care conţine, în afară de aceea centrală, încă una destinată servitorilor şi altor necesităţi, acoperă, în total, o suprafaţă apreciabilă de 1.210 mp.
Clădirea centrală, cu parter şi etaj, cu aspectul elegant "belle époque", are o terasă şi balcoane din fier forjat, împodobite cu ornamente de stuc. În general, face o impresie de echilibru, fără a denota gustul îndoielnic al intelectualilor de primă generaţie.
Există un alt motiv în virtutea căruia ne îndreptăm atenţia asupra acestei case: este unul din puţinele imobile ale Bucureştilor în care se mai păstrează elemente de interior, bineînţeles din lemn, între care o impozantă scară, realizată în unul din cele mai importante ateliere ale Europei pentru asemenea artifacte, de la Interlaken (Elveţia), şi uşi frumos împodobite (Mulţumim pe această cale dlui. arhitect Toader Popescu, care ne-a pus la dispoziţie o serie de date şi ilustraţii referitoare la "Casa Clinciu").
…Ne întrebăm "Pentru cât timp?" vom mai avea prilejul să ne bucurăm de frumuseţea exterioară şi interioară a acestei case, dat fiind că, după tot felul de avataruri prin care a trecut (naţionalizată, revendicată, redobândită de familie, pusă în vânzare), ea a început "să obosească", în lipsa unor lucrări de restaurare pe care le-ar merita…
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
