Joi, 23 mai 2013, a fost ziua vijeliei care a lovit Capitala, trimiţând câţiva bucureşteni la urgenţă, culcând la pământ câţiva copaci şi sporind daunalitatea câtorva autoturisme. Spre seară, zona Teatrului de pe Lipscani era aproape pustie – doar câţiva străini cu aparate de fotografiat la gât. Străinii cu aparate de fotografiat la gât nu intră în teatre. Ce-i drept, nici românii nu se prea înghesuie. Şi unii, şi alţii, preferă o masă de cârciumă ori de cafenea – dacă se poate, în Centrul Vechi.
Joi, 23 mai 2013, a fost seara premierei, mult amânate, a unui spectacol al trupei Passe Partout Dan Puric. Un spectacol de esenţă tare, cu titlu înşelător: „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“, cu şi de Ana Pepine şi Paul Cimpoieru. Nu e o reprezentaţie pentru copii, nici pentru părinţi sau bunici iubitori de divertisment ieftin. E o bucurie a minţii şi a sufletului, produsă de esenţe sublimate. „Tinereţe fără bătrâneţe“ este un spectacol realizat, fără compromisuri, de doi tineri ajunşi, pe calea iubirii şi a dăruirii, la maturitate artistică.
Maturitatea, în cazul Anei Pepine şi al lui Paul Cimpoieru, nu înseamnă doar perfecta stăpânire a limbajului teatral non-verbal, aşa cum a fost descoperit şi transmis elevilor săi, spre îmbogăţire, de maestrul Dan Puric. Ana Pepine şi Paul Cimpoieru fac parte din – deja! – a treia generaţie de actori descoperiţi şi crescuţi de Dan Puric. Iar în trupa Passe Partout nu poţi să fii decât actor total: să clocoteşti de idei şi de energie, să fii şi actor, şi scenarist, şi regizor, să alegi ilustraţia muzicală, să ştii pantomimă, şi coregrafie (de la step la jocul folcloric), plus efecte scenice şi, eventual, mânuirea marionetelor, să fii şi prim-solist şi membru în corpul de dansatori, să cari decorurile şi costumele, să cârpeşti ce s-a descusut, să mături scena şi, nu în ultimul rând, să reuşeşti să fii vedetă în echipă – într-un cuvânt, să fii un „one-man band“ într-un „one-team show“.
„Tinereţe fără bătrâneţe“, spectacolul despre care vorbim fără să vrem a vorbi prea mult, ca să nu reducem complexitatea lui la câteva afirmaţii verbale şi ca să nu vă răpim plăcerea de a-l descoperi şi savura, este închinat lui Brâncuşi, sculptorul ideilor esenţializate, al formelor-idei. Spectacolul vorbeşte, ca şi opera lui Brâncuşi, despre desăvârşirea în doi, şi despre drum, şi despre zbor, şi despre căutare, şi despre avântul spre înălţimi, şi despre naştere, şi despre moarte, şi despre luptă, şi despre tăcere – într-un cuvânt, despre fătul cel frumos care putem fi şi suntem (unii dintre) noi.
Recuperaţi ratarea premierei, mergeţi să vedeţi spectacolul şi urmăriţi-l cu ochii larg deschişi. Nu clipiţi, ca să nu pierdeţi nici o clipă din cele 70 de minute de bucurie provocate de Ana Pepine şi Paul Cimpoieru!
Fotografii de Maria Ştefănescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
