Cu artistii, nu e nimic nou, lucrurile stau cam la fel, inghesuiala mare! In sensul ca multi dintre ei se agata de ultimul vagon al cate unui trend „de vie", prin care, nesocotind socotinta asezarii elementelor in lume (fixate in sectiunea de aur a temeiniciei cu masura!), forteaza limitele spre succesul facil si efemer. Intrand apoi, fara sa-si dea seama, in gura imensa a unei uitari ce aluneca implacabil spre definitiv. Le lipseste, din pacate, minima informatie ca mormaiala nu tine loc de discurs.Cristian Ditoiu* este unul din alesii artisti carese excepteaza intolerant de la aceasta regula cel putin incomoda in viata, ca sa nu-i spunem sinistra. Prin doua calitati.
Mai intai, a avut privilegiul sa-i fie ucenic lui Horea Pastina, unul din cei mai tulburatori pictori ai prezentului. De la care a deprins nu doar ispravnicia mestesugului, ci si blandetea a ceea ce francezii numesc „maintien", ecartul instransigent fata de zarva, limpezimea morala si sfiala stinghera din modul sau de a fi, de a exista (vorbim, fireste, de intelesul prefirat din apoftegma latina „Est modus in rebus"!). Ingaim si eu o ipoteza: cum ca profesorul Horea Pastina ar fi putut sa-i fie tanarului invatacel mai mult decat un simplu maestru. Cred ca i-a fost de-a dreptul duhovnic, in sensul acela de daruitor al Revelatiei (nu tainuitor!). Prin care il chiverniseste pe cel pe care-l invata. Il indruma, ii arata drumul. Calea. Caci nu degeaba spune Solomon intr-una din paremiile sale: „Cei lipsiti de povatuitori cad ca frunzele".
Exista in albumul de fotografii de la Galateca, de la expozitia din 2007 a lui Ditoiu, un instantaneu formidabil. Un arhetip de imagine cvasi-eseistic. Cei doi, ucenicul si magistrul, stau fata in fata. Vorbesc, isi spun ceva. Fara sa fi avut insa o clipa intentia, cel care a surprins acest dialog a imortalizat o ipostaza de un sublim naprasnic. O rasturnare de situatie aproape filosofica. In timp ce fostul sau student ii vorbeste, Horea Pastina asculta stand cu capul in jos, cu barbia in piept. Intr-o atitudine ce vadeste poate umilinta, dar in esenta ei, sublimata, profund reflexiva in fata discursului
vijelios al ucenicului. Pare ca-i aminteste acestuia, prin energiile intime pe care le-au exersat impreuna atata vreme, de adagiul din Evanghelia dupa Luca (6, 40): „Nu este ucenic mai presus decat invatatorul sau; dar orice ucenic desavarsit va fi ca invatatorul sau".
vijelios al ucenicului. Pare ca-i aminteste acestuia, prin energiile intime pe care le-au exersat impreuna atata vreme, de adagiul din Evanghelia dupa Luca (6, 40): „Nu este ucenic mai presus decat invatatorul sau; dar orice ucenic desavarsit va fi ca invatatorul sau".Celalalt contrafort al exceptiei ce sprijina harul lui Cristian Ditoiu este constitutia sa, care nu are nevoie de revizuiri. E perfect construita in rezonanta cu facerile bune ale lumii si, mai les, cu ravna invataturii. Trasatura care da picturii sale atat ceva din cumintenia maestrului, cat si o dimensiune spirituala personala, zagazuita de orice avant iresponsabil al junetii. Ordine, echilibru, masura, evlavie – sunt conceptele de analiza carora Ditoiu le face loc in panzele sale. Niciun gand de fortare a limitelor. Nicio pulsiune din partea demonicei curiozitati exaltate. Ceea ce nu trebuie sa ne mire, fiindca preocuparea sa pentru „peras" dateaza inca din vremea studentiei, dovada „Studiul asupra peratologiei toposului bizantin – forma si imagine", expus la Centrul Cultural Roman din Venetia, in anul 1996.
Tablourile sale sunt extrapolarea in concretete a privirii, caci totul porneste de la privirea lui particulara, ca artist. Ea nu este carnasiera ori incrancenata, specifica luptatorilor inclestati pana-n gat cu ordinea lumii, ce trebuie musai torturata, mutilata (aduceti-va aminte de uitatura lui Salvador Dali, de pilda!). Ditoiu se uita in preajma cu o privire blanda, calda, incarcata de o duiosie naiva. De aceea, el nu are porniri demiurgice furtunoase, nu vrea sa transforme neaparat ceea ce vede in
ceea ce ar vrea sa vada. Nu vrea sa distorsioneze lumea. S-o crampoteasca. El se considera doar un modest intermediar. Un martor sensibil care o suporta. O admira. si pe care, apoi, ne-o daruieste, dupa ce a zugravit-o cu cinste si smerenie. Aidoma. In policromia ei naturala. Cu parfumul ei primordial. Iar, pentru asta, se simte sincron pana la sinonimie cu peisajul durat de mana Domnului (sa nu uitam ca el este, in acelasi timp, si unul din cei mai reputati restauratori de pictura votiva!). Tablourile sale sunt, de fapt, bagari de seama simtite. Subintitulate modest: „Raport asupra lucrarilor lui Dumnezeu". Care, nota bene, refuza paradigma moderna 3D. De aceea, in esenta, ele sunt mai mult niste icoane. Ce zemuiesc arome de panteism curat si hieratic. In plus, exonerat de orice explicitare ferma a fiorului religios.
ceea ce ar vrea sa vada. Nu vrea sa distorsioneze lumea. S-o crampoteasca. El se considera doar un modest intermediar. Un martor sensibil care o suporta. O admira. si pe care, apoi, ne-o daruieste, dupa ce a zugravit-o cu cinste si smerenie. Aidoma. In policromia ei naturala. Cu parfumul ei primordial. Iar, pentru asta, se simte sincron pana la sinonimie cu peisajul durat de mana Domnului (sa nu uitam ca el este, in acelasi timp, si unul din cei mai reputati restauratori de pictura votiva!). Tablourile sale sunt, de fapt, bagari de seama simtite. Subintitulate modest: „Raport asupra lucrarilor lui Dumnezeu". Care, nota bene, refuza paradigma moderna 3D. De aceea, in esenta, ele sunt mai mult niste icoane. Ce zemuiesc arome de panteism curat si hieratic. In plus, exonerat de orice explicitare ferma a fiorului religios. Tehnica aleasa de Ditoiu – a uleiului pe panza, cu pensulatii deschise, ample, cu vopseaua galgaind, cu o abundenta materiala a detaliului ce se contrapune decis aparentei fragilitati a ansamblului, adica o retea scalara de forme geometrice armonioase pe care este construita realitatea – pare cea mai potrivita pentru a pune in valoare un element fundamental: lumina. Lumina aceea alba, transparenta, nepamanteana, pogorata asupra spatiului in care pictorul s-a nascut spiritual. Tara lui Horea Pastina.
Pictorul Cristian Ditoiu transforma un truism – intr-o lume inepta frumusetea este hada – in altruism. Ne invata sa stim cum sa ne impartasim din farmecul ei divin, pentru ca aceasta lume sa devina acceptabila.
*) Cristian Ditoiu, pictura, Galeria Anticariat Curtea Veche
amza_sebastian@yahoo.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
