• Leu / EUR4.6540
  • Leu / GBP5.1867
  • Leu / USD4.1197
Ziarul de Duminică

Tulburarea lui Şun

Tulburarea lui Şun
Despre Şun sau calea neturburată (mit mongol) de George Călinescu s-a scris puţin şi nu totdeauna comprehensiv, deşi valoarea piesei publicate in 1943 a fost evidenţiată de la inceput, cu un entuziasm deloc reţinut.
Criticul insuşi selectează, in "compendiul" la Istoria literaturii române, doar măgulitoarele cuvinte ale lui Arghezi: "una din calităţile ei e că nu seamănă cu nimic scris şi tipărit la noi şi că se deosebeşte de biblioteca toată ca o majolică... e un model de stil".
Când s-a reeditat textul, la un deceniu de la data apariţiei, noul climat politic il va fi determinat pe Călinescu să explice geneza propriei sale scrieri in acord cu optimismul obligatoriu al acelor vremuri: "Totuşi, fiindcă scrierea a ţâşnit in chip spontan, ca o dibuire a lumii noi pe care o ridicăm, am socotit că e mai bine să o las aşa cum s-a intrupat in acei ani, când o grea intunecime morală mă infăşura, măcar pentru meritul de a fi putut să ajute pe unii cu vederea slabă să vadă soarele care inroşea cerul la orizont şi care azi ne luminează deplin".
Ulterior, autorul subliniază insă tranşant, in linia concepţiei sale estetice clasicizante, inutilitatea determinărilor accidentale - "Reducţia unei opere la biografie şi cenzurarea ei prin dimensiunile noastre arbitrare despre om este o ignorare a procesului estetic insuşi. Un artist vorbeşte intotdeauna despre el sub speţa universalului" -, ceea ce lămureşte, intr-o anumită măsură, respingerea interpretărilor in cheie biografist-psihologizantă ale unor recenzenţi de bună credinţă (ca Adrian Marino ş.a.) care s-au grăbit să spulbere dezamăgirea criticului in urma ecourilor nefavorabile ale publicării Istoriei literaturii române....
Şun... ilustrează, intr-adevăr, poate cel mai elocvent, principiile estetice formulate in Sensul clasicismului. Călinescu indică el insuşi sursele de inspiraţie, relevând absenţa originalităţii subiectului, a invenţiei, şi conformarea perfectă la canon: "temeiul mitului este lectura textelor clasice (Şu-King, cartea versurilor, cărţile confuceene). Cine m-ar urmări ar constata că intriga insăşi se află intreagă acolo, că toate amănuntele sunt documentate, că aforismele in genere sunt autentice, că fraze intregi, mai ales cele «preţioase», in şurub, sunt cvasitraduse". Dincolo de elementele exotice, pitoreşti (care rămân exterioare, la nivelul decorului şi al recuzitei), autorul a găsit in cultura chineză expresia cea mai exactă şi condensată a universalului şi tipicului. Şi, cum teatrul este genul clasic prin excelenţă, Şun... pare mai puţin o scriere spontană, cât ecoul reflecţiilor teoretice ale criticului.
In spirit polemic, Călinescu reproşa scriitorilor români inapetenţa pentru idee, care ar fi generat confuzia regretabilă intre realitate şi simpla contingenţă, de unde şi factura de reportaj a romanului nostru sau natura confesiv-minoră, apăsat subiectivă, a poeziei. Opţiunea pentru metoda balzaciană in proză evidenţiază importanţa acordată reprezentărilor tipizante, in vederea configurării unei umanităţi canonice, riguros sistematizate. Definind apoi poezia, in spirit aproape barbian, ca "formă goală a activităţii intelectuale", preţuieşte, de pildă, la Eminescu sau Goga ("poet pur"), insemnătatea sugestiei muzicale ("bocetul ritualic"). Privilegierea caracterului ritualic al lirismului şi a construcţiei epice obiective vizând conturarea unor tipologii şi modele caracterologice nu e doar un capriciu. Şi nici ideile teoretice ale criticului nu sunt speculaţii sterile. De altfel, exegeţii au reliefat insistent teatralitatea lirismului şi a prozei călinesciene, dar nu au considerat demne de atenţie piesele cu caracter de farsă livrescă ale Profesorului, scrise mai mult din amuzament şi puse in scenă impreună cu colegii mai tineri de la Institutul de literatură. Şun... nu este insă un text de acest fel.
Ambiţia scriitorului a fost de a realiza o dramă de idei. De aceea, a simplificat decorul, schematizând conflictul şi reducând la stereotipie gesticulaţia scenică. Didascaliile, strict funcţionalizate, nu insistă asupra detaliilor psihologice şi nu schiţează nici măcar liniile generale ale fizionomiei personajelor, menite să incarneze o serie de simboluri abstracte şi să joace anumite roluri, abia acestea, esenţiale. Nuanţele sunt permise numai in limitele rigide ale unei sintaxe narative fără cusur. Mecanismul dramatic aminteşte de tradiţia teatrului n': fabula rămâne un simplu suport iar dialogul, in loc să intensifice conflictul, se transformă intr-un pur procedeu retoric prin care se pune in scenă un spectacol de idei relevabile in mai toate tratatele de morală (nu doar princiară) despre conduita omului desăvârşit.
Povestea e cât se poate de simplă. Impăratul Yao il numeşte pe Şun, individ de origine modestă dar inzestrat cu cele mai strălucite virtuţi, succesorul său, motiv de nemulţumire şi de invidie nu doar pentru moştenitorul de drept din familia regală, cât şi, lucru ciudat, pentru părinţii şi fratele norocosului ales. Râvnitorii la tron, fiul impăratului Yao şi fratele lui Şun, incearcă să-l suprime pe vrednicul bărbat la indemnul unor sfetnici certaţi cu dreptatea, vânători de privilegii şi ticăloşiţi in arta manipulării şi a tertipurilor de tot soiul, inteligenţi mânuitori ai cuvântului dulce-ispititor, dar plin de otravă. Neavând de ales, Şun işi infruntă duşmanii şi ii invinge, justificând astfel indreptăţirea investiturii sale. Confruntarea cu moartea e un moment esenţial, iniţiatic, al incercării puterii. Forţele malefice nu se constituie insă intr-un factor real de opoziţie, nefăcând altceva, in fond, decât să accentueze, intr-un univers dominat de legile armoniei, supremaţia binelui. Ca element de contrast, răul nu e decât o carenţă, e pură amăgire, fantasmă care verifică perspicacitatea eroului şi respectul faţă de rituri. Conflictul, altfel previzibil, dobândeşte o notă pregnantă de dramatism numai datorită tensiunii care marchează raporturile dintre Şun şi familia sa.
Contrastul exagerat dintre iubirea filială şi ura părinţilor sugerează iraţionalitatea trăirii şi a sentimentelor şi caracterul absurd al legăturilor impuse prin consangvinitate. Când iubirii i se răspunde cu ură, nici un temei raţional, in afara respectului legilor, nu poate face posibilă convieţuirea. Abia când ajunge impărat reuşeşte Şun să scape de jugul pietăţii filiale, principiu etic subordonat doar imperativului supunerii faţă de suveran, Fiu al Cerului.
Cum idealul armoniei universale trebuie să fie implinit de orice suveran demn de funcţia sa, Şun se dovedeşte capabil să medieze intre Cer şi Pământ, nu aplică legea inflexibil şi nediferenţiat, deliberând cu luciditate in vederea adecvării normelor şi preceptelor abstracte la realitatea - cum altfel? - mereu inextricabilă şi contradictorie. Inţeleptul impărat ştie că existenţa binelui şi frumosului e determinată de conştiinţă, de aceea respinge superstiţiile care transformă omul intr-o fiinţă incătuşată. Codificarea strictă a comportamentului şi respectarea pravilelor nu constrâng, ci plasează existenţa in orizontul securizant al necesităţii, fie că aceasta este inţeleasă ori nu. In fond, omul se apropie mai mult de adevăr când ascultă de reguli decât dacă le incalcă, sub pretextul unei libertăţi iluzorii. Doar riturile dau individului sentimentul sacralităţii existenţei, proiectându-l in veşnicia unui univers de eleatică imobilitate.
Viziunea aceasta şi motivează, de altfel, caracterul convenţional-simbolic al personajelor călinesciene şi al naraţiunii, in proximitatea basmului. Aşa-zisele evenimente reflectă situaţii de maximă generalitate in care se confruntă virtuţile cu viciile, binele cu răul, intr-un joc cu final predeterminat. Intrupând pure abstracţiuni morale, fără o minimă reprezentare concretă, individualizatoare, personajele sunt stilizate in cu totul altă manieră decât, de exemplu, in teatrul expresionist. "Mitul mongol" călinescian e mai degrabă o alegorie ce nu are nimic in comun cu "misterele păgâne" şi miturile blagiene, şi cu atât mai puţin cu dramaturgia realist-psihologică ori naturalistă. Ideea estetică se implineşte aici, mai limpede şi mai percutant ca oriunde, in orizontul eticului, şi nu in acela al metafizicului. Şi e de mirare cum nu au preţuit indeajuns scriitori ca Ion Negoiţescu sau Radu Stanca, admiratori ai lui Schiller, un asemenea text construit parcă după dezideratul euphorionist al unui teatru simbolic, fără psihologie, dar cu virtuţi pedagogice şi memorabilă densitate aforistică. Unui prozator cu gust rafinat şi livresc ca Radu Petrescu nu i-a scăpat insă excelenţa manieristă a execuţiei in această capodoperă de orfevru.
Nici miza estetică a textului călinescian nu poate fi ignorată, pentru că aici, cum am remarcat, autorul şi-a propus să ajungă la formula cea mai impersonală, i.e. clasică, a scrisului său. Notele subiective işi fac insă simţită prezenţa. In Analectele lui Confucius, de pildă, intâlnim foarte multe date referitoare la legendarul impărat şi la paşnica sa domnie. Dar despre familia sa, mai nimic. Or, in piesă, suveranul care a zăgăzuit puhoaiele şi a civilizat lumea este surprins, aşa cum am văzut, in devenirea sa, de la investitura ca succesor până la urcarea pe tron. Şi asta pentru că dramaturgul e sensibil şi la semnificaţia conturată treptat, la procesul constituirii sensului, a ideii. De asemenea, tendinţa ludică e reprimată programatic, ca şi inclinaţia spre caricatură şi şarjă, fără ca astfel de elemente să lipsească cu totul. Iată un exemplu in care se exploatează, cu vădită satisfacţie, virtuţile comice ale obiceiurilor culinare asiatice: "Peştele, iepurele, nuferii, ouăle de furnică, greierii in miere aşteaptă pe masa ta. (...) Am tăiat câinele cel mai gras, cu carnea mai dulce decât a şoricelului, mai gustoasă decât a mascurului şi decât a găinii.". In alt loc, unele replici parcă par scoase din studiile teoretice şi eseurile călinesciene şi transpuse tale quale: "Metafora şi injuria plastică spuse in toiul incăierării produc impresie epică.", "A tăgădui o figură şi a o face in aceeaşi clipă e iarăşi o figură.".
La un moment dat, Şun face elogiul muzicii: "Un impărat trebuie să cultive muzica, pentru că temelia impărăţiei e armonia. Un clopoţel ce sună prea devreme sau prea târziu strică rânduiala. (...) Sufletul unui adevărat impărat năzuieşte către liniştea şi nepăsarea cântecului." Şi compune un cântec (Ciao, imnul incoronării) ale cărui note puse pe portativ sunt desenate cu migală in pagină.
Apoi, faţă de textele invocate drept sursă, o semnificaţie deosebită e atribuită aici idealului raţionalităţii vieţii. Nici un document nu atestă faptul că vestitul suveran ar fi desacralizat riturile transformându-le in simple norme de conduită pe care omul să şi le poată insuşi şi adapta oricând in favoarea sa. Şun nu e un euhemerist. Chiar Călinescu plasează, corect, domnia sa intr-o epocă situată "la mijloc, intre istorie şi mitologie". Cinci fiind "numărul mistic al punctelor cardinale, al elementelor ş.a.", in cinci acte e secţionat şi textul călinescian, tot cinci sunt şi impăraţii legendari ai Chinei, şi sfetnicii buni din jurul lui Şun, şi cei care-i stau impotrivă. "Mânuitor al tuturor industriilor folositoare (muzicant, poet, filosof, agricultor, olar)", acest erou mitic pare, in piesa lui Călinescu, mai degrabă un monarh educat la şcoala enciclopediştilor. Ca atare, el işi invaţă supuşii să renunţe la superstiţiile şi practicile magice barbare care cer sacrificiul uman. Ştiind insă că oamenii nu pot abandona uşor credinţa străveche, ii indeamnă să respecte in continuare riturile, dar intr-o manieră care să nu ofenseze raţiunea: "Duhurile, fiind zămislite din Inţelepciunea veşnică, nu pot cere omului jertfa vieţii lui. Legăturile noastre cu lumea lor se fac prin simboluri.".
Ca şi in basm, eroul triumfă, in cele din urmă, intr-o secvenţă apoteotică regizată abil, pe fundalul ceremonialului de inscăunare. Dar izbânda lui Şun are un gust amar: iubirea sa nu a stins deloc ura celor care i-au pretins totul, fără a-i dărui nimic altceva decât viaţa.
Dacă punctul de pornire al piesei va fi fost, cum sublinia criticul, "regele Lear răsturnat", finalul proiectează asupra patimilor omeneşti lumina de gheaţă a raţiunii. Deşi nu a reuşit niciodată să dispară cu totul in propria operă, asemeni artistului anonim, in Şun... Călinescu evadează din cercul strâmt al existenţei undeva de unde lumea poate părea, pentru câteva clipe, o frumoasă idee. Privită numai de la distanţă, bineinţeles.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.

Newsletter Ziarul Financiar

Înscrie-te la newsletter-ul ZF.ro ca să primeşti zilnic informaţiile de business care contează. Ia decizii în cunoştinţă de cauză!

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.6540
Diferență: 0,1183
Ieri: 4.6485
Azi: 4.1197
Diferență: 0,8223
Ieri: 4.0861
Azi: 5.1867
Diferență: 0,2803
Ieri: 5.1722
Azi: 4.1341
Diferență: 0,3666
Ieri: 4.1190