Două poveşti se întâlnesc în Un apartament la Paris: una din La Belle Epoque, alta din lumea contemporană. Una urmăreşte spectaculosul jurnal al lui Marthe de Florian, celebra demimondenă a Parisului din veacul al XIX-lea, cealaltă viaţa unei experte în mobilă continentală de la casa de licitaţii Sotheby’s, April Vogt. Pe măsură ce April, ajutată de un fermecător avocat parizian, descoperă secretele vieţii tumultuoase a lui Marthe, o întreagă epocă, strălucitoare şi frământată, se conturează readucând în prim-plan figurile unor personaje cunoscute, precum pictorul Giovanni Boldini sau Robert de Montesquiou, locuri sau cafenele din vechiul Paris: Maxim’s, Café Zephyr, Folies Bergères, Opera Garnier, Pigalle.
Michelle Gable s-a născut în La Jolla, USA şi a copilărit în San Diego. A absolvit The College of William & Mary, cu specializarea în contabilitate. Ulterior a fost contabil, apoi a lucrat în domeniul investiţiilor bancare şi a condus o companie software. A mai scris câteva romane, rămase nepublicate, înainte de un excelent debut cu Un apartament la Paris (The Paris Apartment, 2014), povestea celebrei curtezane Marthe de Florian şi a apartamentului ei rămas nedeschis vreme de 70 de ani. Romanul a devenit imediat bestseller internaţional. În prezent, Michelle Gable pregăteşte un al doilea roman.
Un apartament la Paris va apăreala Editura Humanitas Fiction în colecţia Raftul Denisei, traducerea în limba română fiind semnată de Florica Sincu.
*
* *
April n-avea să uite niciodată mirosul acelui apartament. Şaptezeci de ani păreau o nimica toată de îndată ce păşeai în acel apartament parizian. Mirosul părea să aibă o mie de ani, dacă mirosurile ar fi avut vârstă. April abia inspiră, că simţi cum se impregnează de praf şi de parfum. Avea să păstreze senzaţia de dulce iritaţie în fundul gâtului timp de luni de zile. Iar ce văzuse avea să-i revină în minte şi mai îndelung.
Apartamentul era în al noulea arondisment, pe malul drept al Senei, în apropiere de Opera Garnier, de Folies Bergére şi de cartierul rău famat Pigalle. Era Parisul colorat, Parisul scriitorilor, al artiştilor şi al cineaştilor. April bănuia că apartamentul fusese şi el plin de culoare cândva, înainte ca timpul să-l acopere cu praf şi uitare.
În timpul zborului pe deasupra Atlanticului, April citise pe nerăsuflate tot materialul adunat de Sotheby’s pentru ea. Apartamentul avea şapte camere: o anticameră, un salon, o sufragerie, două dormitoare, o sală de baie şi o bucătărie. În fotografii nu părea mare, ci opulent: tavane înalte de lemn, tapet de damasc roz, ornamente aurite.
Dar fotografiile lucioase fuseseră departe de realitate. Acum, în picioare, în aerul sufocant, se simţi copleşită. Toate lucrurile acelea, umplând cameră după cameră. Troy avusese dreptate, se gândi ea cu un zâmbet: femeia aceea strânsese compulsiv tot felul de lucruri. Bogată şi-n aparenţă fără gust, dar tot colecţionară compulsivă trebuia numită. Pentru prima oară în cursul carierei, April se întrebă dacă avea să se descurce.
Păşind cu grijă prin labirintul de mobile, April auzi voci care veneau din fundul apartamentului. De-abia aştepta să-l vadă pe Olivier şi să înceapă treaba, dar, în vreme ce picioarele o tot împingeau înainte, April avansa, aproape pe vârfuri, pe micuţele poteci şerpuind prin aparent nesfârşita colecţie de oglinzi, de fotolii şi de obiecte de artă proptite peste tot, lăsând deoparte mamiferele şi păsările împăiate. Imediat începu să facă în minte inventarul.
După încă zece paşi făcuţi cu grijă, şi doar cu un metru şi jumătate mai încolo, April dădu peste un birou cu aurituri, stil Ludovic XVI, peste o pereche de fotolii din mahon, stil George III, peste un covor Savonnerie, stil Charles X, şi peste o incredibilă aplică de aur, de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Noduros şi plin de vine, obiectul părea să posede o viaţă proprie. Dădea impresia că de-abia aşteaptă să se întindă şi să înjunghie pe cineva.
La fiecare pas avea o nouă surpriză. Pe lângă obiecte care puteau să fie uşor considerate antichităţi cu o sută de ani înainte, April găsi un struţ de 1,80 m împăiat şi un Mickey Mouse rezemat în colţul din spatele lui. Spionându-şi colegii printr-o uşă întredeschisă, April se strecură pe lângă un uimitor birou în stil japonez, negru cu auriu, şi aproape că se împiedică de o etajeră simplă, banală, plină vârf cu hârtii.
– Aa, madame Vogt, spuse cineva. Bun venit la Paris. Aţi scăpat de vremea ploioasă.
April trecu dincolo de uşă şi dădu de Olivier, care era însoţit de două persoane. Pe unul din ei îl văzuse la o licitaţie la New York. Ştia că avea nu ştiu ce post la Sotheby’s şi îşi amintea de felul în care, beat criţă, încercase de mai multe ori să o pipăie pe asistenta ei. Dar poate că doar îl confunda cu vreun alt francez.
– Bonjour, spuse ea. Încântată să vă văd din nou, Olivier.
– Bonjour, madame Vogt, spuse francezul subţiratic. Cum mai e la New York? De luni întregi tot încerc să mă întorc acolo.
Aha, aşa e, acum îşi amintea de el. Îl chema Marc, el era cel care aproape că se năpustise asupra asistentei ei, Birdie. April încercă să-şi controleze zâmbetul batjocoritor, pupându-l politicos pe amândoi obrajii şi pronunţând cu glas scăzut cuvintele franţuzeşti obişnuite în aceste ocazii, tot sperând că dispreţul ei putea trece drept buna şi demodata distanţă tipică parizienilor.
Lângă Olivier şi Marc stătea un bărbat costeliv, cu păr moale, negru, purtând o cămaşă de seară de culoarea levănţicăi. April nu se putu stăpâni să nu urmărească atent elegantele cusături ale cămăşii bine băgate în pantalonii dintr-o stofă cu dungi fine. Căscă ochii cu un pic de invidie la şoldurile şi torsul lui proiectate înainte, astfel încât dădeau impresia de siguranţă de sine sau de mândrie, sau de altceva ce nu prea putea să numească. April începu chiar să roşească, dar deodată observă că el avea în gură o ţigară.
– Nu e voie să fumaţi aici, şuieră ea. Cea mai mică scânteie poate să distrugă întregul apartament, oricine îşi dă seama de asta. Imediat! Stingeţi-o imediat!
Bărbatul se hlizi, dădu drumul ţigării şi o strivi de podea cu un pantof maro bine lustruit. Imediat April se repezi şi culese chiştocul de pe jos. Îl flutură prin aer ca să se asigure că e stins.
– E clar că sunteţi o devotată antifumătoare, zise bărbatul cu un zâmbet ironic, în vreme ce April băga chiştocul în buzunar.
– E cu noi, spuse Olivier drept explicaţie, sau scuză. Este April Vogt. Specialista noastră în mobilă continentală.
– Aha, zise delincventul care nu mai fuma, cu accentul lui franţuzesc apăsat, l’Américaine.
– April Vogt. Îi întinse o mână. El afişă zâmbetul acela zeflemitor, încuviinţă din cap şi apoi o trase spre el pentru a o saluta printr-un dublu sărut pe obraji. Mirosea a ţigări scumpe şi a colonie şi mai scumpă. Pe April o făcu să se fâstâcească gestul tradiţional, dar incredibil de personal.
– Vi-l prezint pe Luc Thébault, spuse Olivier. Este avocatul doamnei Quatremer.
– Madame Quatremer?
– Da, decedata. Acesta a fost apartamentul ei.
– Nu e întru totul corect, spuse Luc şi îşi sprijini braţul de un scaun. April se cutremură gândindu-se la preţul care se deprecia din cauza atingerii neatente, neprofesionale. Tehnic, eu reprezint moştenirea asta, nu pe doamna Quatremer. În general nu le este permis celor morţi să îşi ia avocaţi. În orice caz, acesta a fost apartamentul bunicii ei. Doamna Quatremer locuia la Sarlat şi n-a venit niciodată aici, după cum aţi putut ghici văzând starea interiorului.
– Iar domnul Thébault este persoana care ne-a chemat pentru obiecte, îi explică Olivier. Lucru pentru care îi suntem deosebit de recunoscători.
– Aveţi şi de ce. Luc se întoarse spre April. Dumneavoastră, îi zise el şi o studie atent, din cap până în picioare, aproape că aţi trece drept franţuzoaică. Nu mă aşteptam… la asta.
April zâmbi şters. Cu ani în urmă, după ce reuşise să obţină cu greu funcţia de directoare a unui muzeu parizian de mobilă din secolul al XVIII-lea (acum defunct), citise mult despre cum să arate a pariziancă. Sau, mai degrabă, cum să nu arate chiar atât de americancă. Cu taioare elegante, de culoare închisă, făcute la croitor, îi spunea documentaţia, cu lucruri uşor de asortat pe care le arunci pe tine şi arăţi de parcă n-ai aranjat nimic în mod special. Iar aşa, se gândi April, era mai mult sau mai puţin cum era alcătuită ea însăşi. Dreaptă, brună şi bine croită, doar linii pure. Părul, ochii, nasul: totul asamblat cu naturaleţe; piese de bază, fără defecte. Ca să fie remarcată, tot ce-i mai trebuia era vreo eşarfă mai nostimă sau o bască, asta constituia Regula Numărul Doi despre Cum-Să-Treci-Drept-Franţuzoaică.
– N-aveţi nimic de zis, madame Vogt? spuse Luc. Nu sunteţi chiar atât de vorbăreaţă pe cât ar trebui. Eu credeam că americancele dau din gură tot timpul.
A făcut cu degetele un gest care imita măcăitul raţelor.
– Se pare că nimeni nu stă să-şi aleagă cuvintele mai mult decât noi. April ridică bărbia şi se întoarse. Aşa deci, Olivier. S-ar părea că avem ceva de lucru.
Uitându-se peste umărul lui descoperi o masă din malachit, stil Ludovic-Philippe, proptită de o canapea superbă din nuc, stil Ludovic XVI. Făcu ochii mari. Comorile se înmulţeau la nesfârşit în faţa ei.
– Unele dintre piesele acestea… sunt de necrezut.
Vocea îi era tristă şi plină de reverenţă.
April se gândi la muzeul mobilei, care nu mersese, şi se încruntă. Cum ar fi fost dacă n-ar fi dat faliment? Dacă ar mai fi rămas la Paris încă o lună? Două luni? Pe Troy îl cunoscuse pe aeroportul Charles de Gaulle, la plecare. Luase loc în faţa ei în sala de aşteptare rezervată clasei întâi de la Air France, o întâlnire întâmplătoare, căci ea nu mai fusese niciodată în sala de aşteptare pentru clasa întâi şi, cu atât mai puţin, nu-i permisese niciodată unui tip oarecare să intre în vorbă cu ea într-un astfel de loc. Pe vremea aceea April îşi zisese că, dacă pleci din oraş acoperit de ruşine, măcar să o faci cu eleganţă. Inexplicabil, Troy o găsise atrăgătoare şi nu se lăsase respins de bruneta aceea care-şi înghiţea lacrimile, încercând să se desprindă de primul ei vis de adult.
– Nu-i nevoie să plângeţi, madame Vogt, spuse Luc. Nu-i decât nişte mobilă.
– Nu plângeam, îl repezi ea. Şi cum adică „nu-i decât nişte mobilă“? Vă rog! S-ar putea umple un muzeu întreg doar cu piesele din camera asta.
– Lăsaţi canapelele şi birourile, madame Vogt, spuse Olivier, pocnind din degete şi forţând-o pe April să-i dea atenţie. Indica un punct din faţa lui. Asta aţi văzut? Tabloul?
Un apartament la Paris va apărea la Editura Humanitas Fiction în colecţia Raftul Denisei, traducerea în limba română fiind semnată de Florica Sincu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
