Nu se poate spune că Piaţa Universităţii s-a plictisit vreo clipă din decembrie 1989 încoace. Aproape toată istoria României postdecembriste se poate scrie doar rememorând evenimentele, multe sângeroase şi violente, care s-au petrecut în acest loc. Au fost şi câteva bucurii - efemere, pe lângă cele câteva necazuri adânci şi perene. Emoţiile şi trăirile au fost de fiecare dată pe cât de puternice, pe atât de adevărate.
Tot în acest loc s-au petrecut şi câteva fieste fotbalistice. Entuziasm, bucurie, moguli călare pe maşini, steaguri, fulare, transmisiuni TV în direct. O efemeritate necesară, o veselie ce a mai spart din încrâncenarea simbolică a locului. Alteori, camerele TV instalate din vreme la înălţimea Intercontinentalului au aşteptat degeaba scorul victoriei. Poate că aşa este normal, ca doar un şut norocos pe un teren de fotbal să scoată oamenii chiuind frenetic în Piaţa Universităţii şi nu Palme d'Or înmânat la Cannes lui Cristi Mungiu de Jane Fonda pentru filmul "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile".
Emoţiile fac casă bună cu solemnităţile. Fie că acestea sunt spontane sau regizate. Spontană a fost marea bucurie a victoriei lui Emil Constantinescu asupra lui Ion Iliescu pe 18 noiembrie 1996: celebrul balcon al Universităţii s-a redeschis pentru discursul noului preşedinte, care a îngenuncheat apoi alături de ceilalţi bucureşteni în Piaţă rostind împreună Tatăl Nostru. Regizat a fost mitingul de primire a lui Bill Clinton pe 11 iulie 1997, după ce acesta tocmai le refuzase românilor intrarea în NATO: aceştia l-au aclamat însă furtunos pe preşedintele american, scandând naivi, emotivi, entuziaşti şi copilăroşi: "America, America, Bill, nu ne vinde Rusiei".
Tot aici, în simbolica Piaţă a Universităţii (pe vremuri, în centrul sensului giratoriu era Monumentul Brătianu, demolat de comunişti), Traian Băsescu, îmbătat de victoria sa în alegerile prezidenţiale din 2004, a găsit de cuviinţă să le promită un rendez-vous bucureştenilor, din trei în trei luni, pentru "raportul preşedintelui". Frumos din partea domniei sale, dar apoi a cam evitat locul şi a uitat promisiunea.
Acum, acele mulţimi emoţionate, care odinioară aclamau sau, dimpotrivă, protestau energic, nu ar mai avea loc în Piaţă. Locul a fost ocupat de simboluri statuare: crucile de piatră în centru, "Caragialiana" lui Ioan Bolborea din faţa Teatrului Naţional, "Violino staccato" de Domenica Regazzoni lângă Spitalul Colţea. În faţa Universităţii, poate că ecvestrul Mihai Viteazul şi ai lui îşi vor reocupa locul tradiţional după terminarea parcării subterane; altfel se va pierde înţelesul adresei argotice bucureştene "la coada lui Mihai Viteazul". Fără a mai pune la socoteală duiumul de căsuţe meschine de lemn înghesuite periodic, pentru vânzarea unor sumedenii de kitsch-uri, chiar sub Balconul Universităţii, cel de la care s-au rostit cândva atâtea cuvinte mari şi curajoase. În schimb, au fost retraşi buchiniştii de lângă zidul Universităţii. Ca şi cum doar ei singuri, ar fi fost în plus acolo...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
