Miliţianul cunoştea familia de basarabeni nevoiaşi refugiaţi în România. Era iarnă grea, în ianuarie 1950, în comuna Militari, pe atunci, la margine de Bucureşti. Cei cinci copii erau adunaţi alături de mama lor în singura cameră încălzită a casei sărăcăcioase. Al şaselea, cel mai mare (de 23 de ani) era plecat în lume şi se călugărise.
Miliţianul avea o veste importantă şi ceru să discute cu capul familiei. Tata este la biserică – i s-a răspuns, căci era cântăreţ bisericesc. Miliţianul i-a spus atunci mamei să trimită un băiat să-l aducă grabnic. Tatăl a sosit rapid, fiindcă biserica era alături. Miliţianul l-a luat de-o parte, în altă încăpere, şi au avut o discuţie scurtă.
Vădit tulburat, după plecarea oficialului, tatăl a făcut o şedinţă de familie destăinuindu-le tuturor cele aflate: fratele mai mare fusese condamnat în lipsă la şapte ani de închisoare. Dar oficialul se dovedise om, era dispus să-i ajute cumva, după ce i-a spus de mandatul de arestare cu care venise: „Uite ce este, a continuat miliţianul, eu am mai multe treburi din astea urâte şi nu le pot rezolva pe toate în aceeaşi zi, înţelegi? Pot să amân cu o săptămână, dar nu mai mult! În timpul ăsta, dumneata cu familia faceţi tot ce veţi crede de cuviinţă. Eu nu am fost astăzi la dumneata, voi veni exact peste o săptămână!”
Era o invitaţie nerostită. Familia a decis imediat să-l anunţe pe călugăr astfel încât să plece de la Prislop (foto) unde era pe atunci, alături de celebrul duhovnic Arsenie Boca, să părăsească mănăstirea, pentru a se ascunde. Hotărârea a fost ca unul dintre fraţii mai mari, Gheorghe (18 ani) să plece rapid către Ţara Haţegului, în Ardeal. Era prea periculos să facă acest drum chiar tatăl condamnatului.
S-au împrumutat de bani, căci drumul costa mult. Haine de iarnă nu aveau aşa că l-au îmbrăcat pe Gheorghe cu două flanele rupte pe la coate, cu o haină şi un fular. Atât. Pentru mijlocul iernii, foarte grea în acel an, era o adevărată aventură.
Ajuns cu greu la Mănăstirea Prislop, Gheorghe i-a zis fratelui despre ce este vorba. Răcise însă atât de puternic încât a trebuit să mai rămână două-trei zile pentru a se întrema, după care au plecat amândoi tot spre Bucureşti, unde s-au despărţit. Bucureştiul era cel mai bun ascunziş.
Din păcate, Gheorghe rămăsese în continuare bolnav. Era elev la Liceul teoretic nr. 11 din Militari (astăzi Liceul „Tudor Vladimirescu”). Câteva luni a stat mai mult prin spitale. Făcuse o dublă pneumonie care apoi a degenerat în T.B.C. agravat. Directorul liceului reuşise să-l recomande la un sanatoriu la Stejăriş (Braşov). Penicilina costa prea mult pentru familia bolnavului, iar metodele rudimentare de tratament s-au dovedit ineficiente. Peste un an şi ceva, la 31 octombrie 1951, Gheorghe a murit.
Pentru a nu-i împovăra conştiinţa, familia luase decizia să nu-i spună niciodată călugărului – acum hăituit de Securitate – motivele reale pentru care se îmbolnăvise şi murise fratele său Gheorghe. Au încropit o poveste cum că făcuse o baie într-un lac etc. Chiar dacă până la urmă călugărul a fost arestat, aceasta s-a petrecut abia peste cinci ani şi cine ştie dacă ar fi scăpat cu viaţă la rândul său vitregiilor închisorilor din primii ani ai obsedantului deceniu...
Eliberat, călugărul a ajuns să facă studii înalte, să fie promovat în ierarhia Bisericii. Nu a ştiut niciodată că, poate, sacrificiul fratelui său Gheorghe a contribuit la viitoarea sa carieră – relatează un al treilea frate, Mihai. Peste ani, călugărul de odinioară, dat în urmărire pe ţară în obsedantul deceniu, avea să devină unul dintre importanţii oameni de cultură şi teologi ai Bisericii Ortodoxe Române – Mitropolitul Antonie Plămădeală.
PS: Informaţiile de mai sus şi pasajul sunt preluate din cartea «Mitropolitul Antonie Plămădeală. Detalii biografice. „Dosarele nu ştiu tot!”» (Partea I. Perioada 1948 – 1956). Editura Andreiana, Sibiu 2011. Autori: Mihai Plămădeală şi Adrian Nicolae Petcu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
