Pînă la prînz Geangu se ocupă de chestii sîcîitoare, administrative. Contrasemnă procese verbale de deces, că bandiţii mureau, `tu-le mama lor!, era singurul mod de a pleca legal din închisoare. Dimineaţa erau scoşi, erau împachetaţi şi duşi la Rîpa Robilor, unde erau aruncaţi în gropile cu var, ca să nu împută aerul clasei muncitoare care trăia în zonă. Înainte de a fi duşi la groapă erau ţinuţi cîteva ceasuri pe ciment, într-un fel de purgatoriu, o sală mare şi igrasioasă, ca să se convingă toată lumea că nu se prefăceau. Circula ceva folclor pe seama unor evadări puse la cale în acest mod, dar nu erau decît poveşti imaginate de minţi înfierbîntate. De cele mai multe ori, dacă vreun cadavru stîrnea suspiciuni, mai era înţepat o dată, de două ori în inimă, ca să nu existe dubii. Că bandiţii şi morţi tot bandiţi rămîneau.
În dimineaţa asta a fost o producţie bună de morţi: cinci. Primul certificat de deces era al unuia Gore Calapăr, un fost angrosist de cereale din Brăila, un bandit care scufundase o barjă cu grîu în Dunăre, intenţionat, doar ca să nu ajungă grîul pe mîna clasei muncitoare, care trebuia, în opinia lui, înfometată. A primit iniţial unsprezece ani de închisoare care au fost sporiţi la şaptesprezece, deoarece banditul a declarat la aflarea sentinţei că nu regretă faptele şi că dacă ar fi în libertate ar da foc la toate depozitele sale de grîne, numai să nu ajungă în mîinile puturoşilor. Nu a rezistat în închisoare decît şase ani, cu restul a rămas dator lumii acesteia. Murise de foame, din cîte se spunea, refuza sistematic masa gratuită pe care i-o dădeau statul şi societatea, pe care dînsul le dispreţuia. Un bandit.
Următorul era un avocat celebru din Bucureşti, George Pascu, care apărase la proces un grup de legionari închişi prin anul 1941. El spusese că nu-şi făcuse decît datoria de avocat, dar să aperi nişte elemente declasate nu-i de ici, colea, oricum te contaminezi de ideile lor. Murise de inimă. Inimă rea, pesemne.
Alt mort era un cetăţean călugăr, Dimitrie Bogoslov, cunoscut ca Daniil, un bolnav de misticism, care ascunsese în mănăstirea sa de pe lîngă Râmnicu Vâlcea un soldat german, rămas de pe urma frontului, îl îmbrăcase în haine negre, de călugăr, fără să anunţe autorităţile. Mai mult, îl învăţase pe neamţ să o facă pe-a surdo-mutul, ca să nu se prindă lumea. Numai că la o percheziţie la mănăstire, cînd acest Daniil tocmai încasa nişte şuturi în coaste ca să lase organele de miliţie să verifice în beci şi în magazie, dacă nu e ceva suspect, neamţul surdo-mut se trezeşte şpreheind: Sir, bitte nicht schlagen mein Freund…! Sau cam aşa ceva. I-au înfundat pe amîndoi. Neamţul a ajuns pe mîinile sovieticilor eliberatori, călugărul a înfundat puşcăria ca trădător de patrie, ca element periculos. Despre acest Daniil circulau tot felul de poveşti prin închisoare, una mai năstruşnică decît alta. Că emana miros de busuioc…! Cum să miroase a busuioc, cînd se ştie că bandiţii nu miros decît a mort? Că vindecase cu o fiertură de paie nu ştiu cîţi alţi bandiţi bolnavi de ulcer! Că şi gardienii apelau pe ascuns la tot felul de închipuiri ale acestui individ infestat de misticism, care susţinea că poate cu o rugăciune să oprească ploaia sau să o pornească. Cauza decesului? Medicului i-a fost greu să formuleze una, la cele cincizeci de kilograme ale unui ins de un metru şi optzeci şi cinci, era dificil să stabileşti care organ funcţiona normal. I-au trecut congestie pulmonară, pentru că înainte de a muri tuşise de cîteva ori.
Apoi s-a uitat pe certificatul de deces al altui bandit. Era un fost ministru din guvernul Goga, Veniamin Rogumete, care fusese şi în echipa de negociatori a guvernului Antonescu la discuţiile cu Hitler privind soarta României de după război. Brrr! Bandit mare! Ăştia duc pe conştiinţă păcate mari, e mai bine să scapi de ei din puşcărie …! Cauza decesului? Diabet. Şi gută. Boli boiereşti. Un mare bandit! Cale sprîncenată, moşule!
A, uite şi poetul nostru ... ! Scripcaru Raţ George. Vîrsta? 37. Cauza decesului? Degeaba a pus doctorul că a murit de congestie pulmonară şi stop cardio-respirator, că ăsta sigur a murit de sifilis. Că avea ceva la cap, cu siguranţă, comentă cu voce tare Geangu.
Poetul George Scripcaru Raţ era o figură. Era ceea ce s-ar numi un fluture turmentat de lumina lămpii. Cred că nici el nu ştia limpede de ce este închis, cum nici din dosarul său nu era nimic clar. Ciudat era că nu protesta niciodată cînd era bătut sau umilit, lua totul în uşor cu un aer de adolescent care nu se decidea să devină matur. Sau care nu reuşea să devină matur, nici chiar în condiţiile din închisoare. În actul de condamnare, care îl scosese din societate pentru vreo paisprezece ani, erau trecute acuzaţii de genul: complicitate la destabilizarea ordinii de stat, tăinuire de informaţii, relaţii cu persoane politice dubioase. În fapt, George Raţ, poreclit Răţoiul în cercurile boeme, era prieten cu toată lumea, frecventase cursurile lui Nae Ionescu din snobism, scrisese un cuvînt favorabil într-un ziar obscur despre o carte a lui Noica fără să o fi citit cu adevărat, era agreatul femeilor cărora le dedica cu mare uşurinţă poezii spumoase. La dosar era reţinut şi un text incriminatoriu, care dovedea acuzaţia de propagare a obscenităţii, condamnată şi aceasta de codul penal, care începea cam aşa: „Fetelor, ţineţi-vă pizdele la mare preţ,/ Băieţii toată ziua visează la ele,/ Nu vă lăsaţi încălecate pe degeaba/ Ei mai degrabă ar vrea o pizdă/ Decît o călătorie spre stele...”. Poezia asta şi altele circulau, de altfel, ca folclor între deţinuţi, dar nu erau lăsate deoparte nici de gardieni. Se zice că poezia asta o cîntase, prin cafenele, pînă la fuga sa din ţară, însuşi Jean Moscopol, numai că nimeni nu ştia melodia. Adevărata poveste a poetului George Raţ, care îl adusese în închisoare, pare să fi fost, însă, alta. Se îndrăgostise, în timpul războiului, de o pianistă care cînta la un club privat, undeva în zona Capşa. Numai că pianista, o anume Sara Breinştein, deţinătoarea unei fabrici şi a unui şir de magazine de bijuterii pe Corso, avea, la momentul cunoştinţei lor, vreo 82 de ani. Iubirea poetului însă era oarbă. Şi pătimaşă. George Raţ se jura că iubita lui, în momentele de intimitate îşi dădea jos armura bătrînă şi se preschimba într-o jună de 20 de ani. Făcea vrăji? Posibil. Era vrăjită? De ce nu? Imaginaţia poetului nu avea limite. O vreme toţi cunoscuţii lui George au crezut că nebunia acestuia era legată de averea Sarei. Dar cînd statul i-a naţionalizat toate bunurile şi a scos-o şi din casa mare pe pianistă, George s-a zbătut şi a găsit o mansardă în care s-a mutat cu iubita lui. Deşi vremurile luaseră întorsături dramatice, cunoscuţii celor doi erau, totuşi, consternaţi. Aşa poveste de dragoste mai rar. Numai că mama lui George, o femeie cu capul pe umeri, croitoreasă la nişte ateliere nou înfiinţate la Griviţa, nu se împăca cu ideea că băiatul ei se încurcase cu o femeie mai bătrînă şi decît bunică-sa. De asta, după ce o ameniţase pe Sara cu o chelfăneală zdravănă şi că o să-i facă praf peruca aceea care mirosea a mort, după ce încercase să-şi izoleze băiatul, s-a prezentat la noul serviciu de securitate, care acţiona şi la atelierele unde lucra şi a făcut un denunţ prin care spunea că Sara şi băiatul ei, George, vor să fugă din ţară. Că ea aflase de plan de la băiatul ei, care i se destăinuise. Securitatea a intervenit brutal în vieţile celor doi anchetîndu-i. Sara nu a rezistat decît două zile şi şi-a dat sufletul în arestul din Rahova. Ultimile cuvinte, se zice, ar fi fost: „Adio, răţoiul meu drag…!”, cuvinte de neînţeles pentru anchetatorii extrem de zeloşi.
Pe George l-au mai anchetat vreo două zile şi cînd acesta a aflat de moartea Sarei a recunoscut orice i-au cerut anchetatorii. De asta i-au trecut la acuzaţii orice pofteau, poetul nu a protestat, ci a semnat fără nici cea mai mică împotrivire. Mama sa ar fi încercat, apoi, să îl scoată din puşcărie, dar nu a mai fost posibil. Se pare că ar fi murit şi ea de supărare în gara din Aiud, acolo unde ajunsese, între timp, băiatul ei. Dar nimeni nu ştia cu certitudine, vieţile celor din închisoare nu prea mai aveau contact cu ale celor din libertate. Cum murise poetul, de fapt? Înghiţise nişte bucăţi de var, care să-i provoace temperatură, lucru care se şi întîmplase. Numai că în loc să-l ducă la punctul medical al închisorii, pentru o eventuală doză de medicament, gardianul de noapte îi turnase în cap o jumătate de găleată de apă rece ca gheaţa, ca să-i stingă temperatura. I-o stinsese de tot.
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
