• Leu / EUR4.7204
  • Leu / GBP5.2539
  • Leu / USD4.2231
Ziarul de Duminică

Valentin Ajder – Despre puterea cărţilor de a schimba destine, de a face economie de viaţă/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea

23 sep 2016 1152

Absolvent al Facultăţii de Istorie-Filosofie, secţia Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Un masterat în lingvistică şi filosofia religiei. Din 2003 director al Editurii Eikon. Cam atât insistă să spună despre el însuşi Valentin Ajder, adăugând că a practicat vreo 13 meserii, de la 17 la 34 de ani şi că, vreodată, într-un moment de slăbiciune, va scrie şi despre asta, de dragul povestirii, poate un roman (neromanţat) captivant...

 

Care e, pe scurt, povestea Editurii Eikon? Probabil aţi mai spus-o, o mai puteţi face pentru cititorii „Ziarului de duminică”?

– Stimate Domnule Ţurlea, sunt onorat să răspund întrebărilor unui scriitor, jurnalist – redactor şi director de publicaţii, senior editor, îngrijitor de ediţii, traducător, bun cunoscător al culturii scrise de ieri şi de azi, recunoscut inclusiv prin multe premii şi voi încerca să depăşesc caracterul aparent retoric pe care l-ar putea avea dialogul dintre oameni cu aceleaşi preocupări, aflaţi de aceeaşi parte a „baricadei”. Am pus ghilimele pentru că nu cred în forţa propulsatoare, pseudodialectică a baricadelor care au umplut lumea în ultimii ani, ci în identificarea şi slujirea binelui comun, în orice timp şi în orice loc.

Am mai rezumat de câteva ori povestea Editurii Eikon, deşi nu agreez trâmbiţatul egolatru acaparator de atenţie şi glorie într-o lume a meritocraţiei autiste, personalizate, sfidând orice criteriu de obiectivare. Importante sunt cărţile publicate şi care ar putea face mai bună, ori măcar mai frumoasă, lumea celor care (mai) citesc. Am făcut tot ce am putut pentru a susţine cărţi şi autori de certă valoare literară şi umană. Zic şi umană, pentru că nu sunt adeptul teoriei că o carte bună sau o operă bună justifică un comportament imoral sau amoral. Chiar dacă peste ani, cei mai mulţi dintre cei care vor citi opera nu vor mai şti nimic despre viaţa autorului. Iar la noi, ca să parafrazăm o vorbă a lui Eminescu, talentul se revarsă în mări şi oceane, caracterul în firicele de apă cristalină de izvor... Atât. În rest, vorba Maestrului Ion Piso: cine a dat să tacă, să vorbească cine a primit...

 

Cum aţi ajuns editor şi încă unul dintre cei mai tenaci?

– Nu cred că m-aş putea considera tenace, sau nu în sensul direct al cuvântului. Perseverent, da, cu multă răbdare, uneori asta însemnând amânare perfecţionistă, care poate fi şi enervantă...

Foarte pe scurt despre începuturi, care, inevitabil ţin de nevoia dăinuirii, (splendid exprimată de Exupery). După absolvirea Facultăţii de Filosofie a Univeristăţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, în urma unui concurs, am fost angajat la Editura Dacia – care fusese cea mai importantă din nord-vestul ţării şi una dintre primele zece edituri româneşti din toate timpurile, unde, printre altele, am dezvoltat reţeaua de difuzare, de la 40 la peste 300 de librării, umblând în primele luni cu cărţile în spate, prin toată ţara, după modelul fondator al celebrului Badea Cârţan. Îmi amintesc, de exemplu, cum am străbătut Baia Mare, la picior, împreună cu colegul meu, Adrian Almaş, trecând pe la cele 14 librării de atunci, prezentând peste o sută de titluri împărţite la două spinări şi notând comenzile pe care ulterior le trimiteam prin poştă... Sau cum am traversat, cu un personal care abia se mişca, Fagăraşul. Zăpada era de un metru, iar în vagon era o singură persoană, care făcea tot difuzare de carte, la o editură mai mare. Se pot scrie sute de pagini, cu umor şi autoironie despre acele deplasări.

După alţi câţiva ani, în 2003, împreună cu fostul meu coleg de facultate, pe atunci tot angajat la Editura Dacia, Vasile George Dâncu, am demisionat şi am înfiinţat Editura Eikon, deşi semnele că lectura şi cartea ies din preocupările predilecte ale oamenilor erau evidente. Dar optimismul tinereţii e greu de oprit. După înfiinţare, în primul an, am parcurs, încă o dată, câteva zeci de mii de kilometri, din judeţ în judeţ, de astă dată, cu maşina, pentru a contacta librăriile din reţeaua de difuzare naţională – semn distinctiv între cei care publică şi cei care doar tipăresc – şi alte  sute de mii de kilometri de atunci până azi, organizând sute de lansări în anii din urmă.

Cu mari şi îndelungate eforturi, am reuşit să rezistăm „noilor tendinţe” dar şi indiferenţei crescânde şi tot mai ostentative, faţă de actul autentic de cultură. Nu insist cu detalii pentru că ne-ar trebui mult spaţiu şi timp de care nici revista Dvs. şi nici cititorii de azi nu mai dispun. Cei care ştiu cum se făcea rost de o carte bună cu câteva decenii în urmă sau îşi amintesc de explozia de carte din anii nouăzeci rămân perplecşi să constate că azi, până şi din CV-uri lipsesc preocupările pentru cultură, lectura fiind trecută la hobby, alături de „shopping”, de patine cu rotile şi de mersul pe jos. Chiar şi numele de „bibliotecă” din şcoli şi licee, începe să fie înlocuit cu o abreviere frustrantă – CDI, centru de informare.

 

Cluj sau Bucureşti? Unde e mai bine pentru editor?

– În secolul vitezei şi comunicării instantanee nu prea mai are importanţă locul în care ne aflăm... oricum, cele mai multe propuneri de editare vin în urma evenimentelor pe care le organizăm, încă de  la înfiinţare, în toată ţara, unde, inevitabil, întâlnim oameni ai cărţii. În toate localităţile în care am fost, oricât de mici, am dat peste oameni care citesc şi trăiesc frumos, fără a ţine cont de galopul lumii dezlănţuite spre nu ştiu care culmi. De mai bine de doi ani, Editura Eikon se află la Bucureşti. Încercăm să păstrăm acelaşi respect pentru ierarhia valorică şi să propunem, aşa cum am început, titluri şi autori care să justifice timpul alocat lecturii.

 

De ce „Eikon”?

– Am căutat un nume cu semnificaţie apropiată de preocuparea pentru idei. Probabil, cei care trec printr-o facultate de filosofie rămân cu obsesia ideaţiei şi idealizării. Şi pentru că „Idea” fusese luată de o editură (tot clujeană), după o căutare succintă, am ales numele de „Eikon” – concept-cheie, cu multiple conexiuni şi rezonanţe filosofice, teologice, antropologice, destul de greu de rezumat. Încerc foarte succint: la Platon, lucrurile nu există/nu sunt vizibile în absenţa unei lumini exterioare, iar „eikon”-ul face posibilă vederea/perceperea lucrurilor dinspre lumea inteligibilă, care pentru a fi văzute/percepute, ar trebui să se lumineze pe sine, să apară în propria lumină în faţa celor care le văd/percep. Lucrurile inteligibile au lumină în sine, converg spre Ideea de Bine şi pot fi văzute/percepute şi în absenţa luminii exterioare (solare). „Eikon” devine, din momentul vederii/perceperii, imaginea celor inteligibile, face lumea inteligibilă „vizibilă”, perceptibilă. Un concept, o idee devin „vizibile” din momentul în care începem să le vedem/gândim/percepem. De aici şi „sloganul” editurii, care, de fapt, e o „traducere” la limita tautologiei: Eikon – imaginea cuvintelor. Am mai anunţat într-un interviu reeditarea unei ample teze de doctorat dedicate conceptului de „eikon” şi anume, cartea lui Sorin Borza, A privi şi a stăpâni. Conceptul de eikon la Platon care, în mai bine de cinci sute de pagini, analizează acest termen cu vaste ramificaţii filosofice, preluat şi de teologii primelor veacuri creştine de unde a ajuns şi în teologia de azi. Cei interesaţi de acest concept vor citi cu o reală plăcere cartea lui Sorin Borza, descoperind noi sensuri „eikonice” în filosofia platonică.

Adevărul ochiului pare a fi superior celui perceput raţional sau cu un vers al lui Nichita Stănescu (unul din marii hegelieni de la noi): „Pricina ochiului nu e lacrima, ci vederea.” Despre cei care au acces la adevăr se spune că sunt clarvăzători, nu clarştiutori... şi tot Nichita spune: „Deodată gândul mi s-a schimbat în vedere / şi ea a început să mă doară / ca o dezmorţire...”

Despre implicaţiile teologice ale termenului „eikon” nu m-aş semeţi să divaghez, nu împărtăşesc aroganţa exhaustivităţii vremurilor în care ne aflăm. Dar „eikon”-ul are şi aici rol de „intermediere” între lumi/planuri prin imagine/imaginare şi e folosit pentru a delimita, dar şi a uni, pentru a înţelege relaţia Creator-creaţie-creatură, metafizic, dar şi etic. După cădere, omul pierde hainele hărăzite de Dumnezeu (hainele harice, de lumină). Trupul său devine „obiect” vizibil doar în prezenţa altei lumini, exterioare pentru că pierde, dacă păstrăm terminologia lui Platon, lumina interioară, care-i asigura o imagine asemănătoare cu a Creatorului, după ale Cărui „chip şi asemănare” fusese făcut. „Hainele de lumină” care îi asigurau imaginea – aici starea harică – sunt înlocuite cu „hainele de piele”, cu toate condiţionările trupeşti, iar „eikon”-ul suferă „schimbări” asemănătoare „obiectului”/omului reprezentat. După Revelarea Misterului – coborârea lui Dumnezeu în istorie, chipul, „eikon”-ul relativizat prin căderea adamică, este restaurat prin Hristos, ca să folosim un cuvânt al Părintelui Dumitru Stăniloae, despre care în curând vom publica un studiu excelent semnat de Sandu Frunză, unul dintre cei mai buni cunocători ai operei marelui teolog român. Îi rog pe cei care vor citi aceste rânduri să fie îngăduitori cu acest rezumat prin care am încercat să explic, insuficient, de unde şi-a luat numele editurii noastre.  Incercăm să fim, aşa cum ne obligă numele luat, intermediari între cei aflaţi în slujba cuvintelor, scriitori şi cititori.

 

Aţi spus destul de curând, într-un alt interviu că, după părerea dvs, cartea pe hârtie nu va dispărea niciodată. Ca să spun aşa, pe ce vă bazaţi? De ce se va întâmpla, să sperăm, cum spuneţi?

– Ştiu că poate părea o formă de idealism greu de argumentat. Cartea de hârtie, oferă o intimitate a lecturii greu de obţinut pe „bucăţile de plastic”, tot mai performante, care au avantajul de a înmagazina zeci de mii de titluri, sporind astfel sau ducând spre infinit disperarea că nu vom putea citi niciodată suficient de multe cărţi. Observ fascinaţia cu care răsfoiesc o carte atât autorii, cât şi cititorii. O deschid, o mângâie, o miros şi abia apoi încep s-o citească, bucurându-se ca de o baghetă fermecată în stare să transforme orice spaţiu anost într-un paradis. E mult mai uşor să „stabileşti” o „relaţie personală” cu o carte, decât cu o tabletă. Deşi cartea are nevoie de lumina exterioară, iar tableta are „o lumină” în sine... cea dintâi are „autonomie” mult mai mare, practic, nesfârşită, adică până la... topire sau ardere... Doamne Fereşte! Dar peste toate, tronează suveran lumina ochilor cititorilor, care dau viaţă cuvântului scris şi care validează, peste ani, cărţi, autori, idei.

E un mister cum supravieţuiesc unele cărţi în preferinţele de lectură ale oamenilor, peste secole sau milenii, ca un act de justiţie socială şi intelectuală, e adevărat, postum. Dar ce mai contează o mie de ani în orizontul eternităţii, chiar şi a celei de hârtie?

 

Cum se poate rezista în sistemul editorial?

– Cu greu, pentru că şi piaţa, dar şi viaţa sunt dependente mai mult de cifre decât de litere. Iar lipsa coeziunii şi atitudinea parohială menţin lumea editorială într-o stare de provizorat plin de speranţe. Am mai spus, în domeniul culturii, inclusiv al celei scrise, concurenţa trebuie să nască excelenţa, nu idiosincrazia parvenirii. Vremurile în care meritele se recunoşteau reciproc au trecut şi nu cred că vor reveni prea curând. Acum asistăm la o luptă pentru supremaţie, acaparare şi arogare cum nu cred să mai fi fost vreodată. Fiecare se autovalidează în orice domeniu, fără să aştepte recunoaşterea celorlalţi. Datul din coate şi agonia... agonisirii nu pot consolida vreun sistem, fie şi editorial. Adică poţi să ai mai mult decât ai, de unul singur, dar nu poţi să fii mai mult decât eşti.

 

Cum se poate ajunge la succes în acest domeniu?

– La succes facil şi rapid se ajunge coborând la nivelul cererii pieţei. Publicând ce se cere şi nu neapărat ce e valoros. Cărţile bune, dense, profunde, care „obligă” la cunoaştere şi implicit la atitudine nu mai pot avea succes într-o lume obsedată de  suprafeţe... comunicante.  

 

Care a fost cel mai mare succes?

– Întâlnirea cu oameni oneşti, de certă valoare, neîntinaţi de interese, care justifică orice efort, orice sacrificiu.

 

Ce înseamnă un eşec pentru un editor?

– Reversul. Şi nu doar pentru un editor, pentru orice om.

 

Aţi mai spus: „doar dacă eşti dispus să slujeşti eşti potrivit să fii editor”. Ce înseamnă asta?

– Exact asta înseamnă: să fii capabil să slujeşti valoarea, indiferent dacă „deţinătorii” sunt sau nu agreabili. Să ai conştiinţa perenităţii valorii şi să treci peste micile sau marile vanităţi pentru a o sluji. Să ştii să împarţi. Spunea cineva că doar în matematică există egalitate. Nu sunt sigur, dar după operaţiunile matematice pe care le aleg, unii ajung bogaţi, alţii rămân oameni. Am primit două lecţii de la părinţii mei, pe care i-am neglijat, slujind valori perene, exact atunci când aveau ei mai multă nevoie de mine, adică la bătrâneţe. Aveam vreo trei ani şi am ieşit la poartă cu o bucată mare de pâine, unsă cu dulceaţă de gutui. În jurul meu erau vreo cinci copii care priveau cu jind la bucata mea de pâine. Ca din senin, a apărut mama, mi-a luat pâinea din mână, a rupt-o în şase şi a împărţit-o tuturor, mie revenindu-mi o bucată mai mică. A fost prima lecţie: nu ştii să împarţi, n-ai ce căuta în lume, printre oameni! Peste vreo trei ani, treceam cu tata pe lângă o livadă în care tocmai sclipeau cireşe coapte. I-am spus că aş vrea să iau câteva cireşe. „Ai dat tu cu sapa aici şi nu te-am văzut, cumva?” Ajuns la piaţă, mi-a cumpărat o pungă de cireşe, urându-mi poftă bună. O fi sunând patetic, dar astea sunt cele mai importante lecţii de viaţă... din viaţa mea...

 

Cum vedeţi astăzi România? Dar sistemul editorial?

– Ar trebui s-o văd cum ne-a învăţat Iorga, cu optimism şi cu încredere. Dar pare a fi o sumă de singurătăţi publice, incapabile sau fără chef de a sluji binele comun. Auzim şi vedem zilnic numai despre neîmpliniri, rapturi, oameni care sacrifică binele ţării pentru binele lor, adică fapte care induc o neîncredere cronică în orice fel de viitor.  În acest climat de nesiguranţă al întregului sistem, ce am putea spera să se întâmple în subsisteme, unul dintre ele fiind cel editorial. Am o admiraţie nesfârşită pentru oamenii care au lăsat ceva temeinic în urma lor, uneori sacrificând totul, fără să aştepte să fie asistaţi, ori sprijiniţi de sisteme. Aş aminti, (încă o dată) de Heliade Rădulescu, care, optimist, a scos un prim volum dintr-o enciclopedie concepută în zece părţi şi pentru că nici acel volum nu s-a vândut, a fost nevoit să-şi vândă casa pentru a plăti tiparul. Ori de Grigore Manolescu, (de la marele impresar şi condeier teatral, Gaby Michailescu, cetire), actorul care a fost dezmoştenit de tatăl său când a ales fermecatele scânduri ale scenei. Acest mare actor a fost organizatorul primului turneu al unei trupe româneşti de teatru în afara ţării, în 1893. Fără niciun sprijin de la niciun sistem, a riscat să meargă la Viena, cu o trupă restrânsă, unde, iarăşi, vânzările nefiind suficiente, au rămas suspendaţi fără posibilitatea de a se întoarce în ţară. Noroc cu un negustor român din acea vreme, intelectual şi cu dare de mână care i-a împrumutat să poată ajunge acasă. Observăm că şi atunci cifrele dominau, dar printre oamenii de cifre erau mai mulţi oameni de litere. Alt mare actor şi regizor, Ion Iancovescu, fondatorul a 7 teatre în Bucureşti, fără niciun sprijin de la stat, sperând, în van, că măcar unul îi va purta numele, a făcut un turneu splendid la Paris, cu Patima Roşie, smulgând ovaţii şi bisuri unui public foarte pretenţios, turneu pe care mai târziu şi l-au arogat alţii, în virtutea (?) unui sport naţional performant şi azi. Şi ar mai fi exemple, dar nu ştiu dacă azi mai sunt relevante şi mai pot fi apreciate. Din fericire, mai există oameni care au ales să-şi slujească ţara, discret, fără surle şi trâmbiţe. Mulţi au părăsit-o, de  nevoie, dar au luat-o în inima lor, precum călugării, care s-au retras din lume dar se roagă pentru binele ei. 

 

Vă confruntaţi cu o invazie de grafomani? Cum îi faceţi faţă?

– Deşi portofoliul nostru cred că reuşeşte să-i ţină la respect, aici însemnând la distanţă, pe amatorii de facilă şi rapidă eternizare pe hârtie, dacă ne vizitează site-ul, înainte de a trimite textele spre publicare, „invazia” unor grafomani este inevitabilă. Tot mai mulţi oameni confundă azi (mai mult decât ieri) dreptul constituţional la liberă exprimare cu literatura. Şi lipsa autocenzurii (lucrul cel mai grav), dar şi a unor filtre valorice, (consultarea unor prieteni, dacă nu a unor oameni de litere sau chiar a unor critici literari) permite apariţia unor cărţi ininteligibile sau banale precum... cotele apelor Dunării auzite la radio, ca să ne exprimăm elegant. Se scrie şi se publică azi ca înaintea unui potop, fiecare crezându-se chemat să salveze câte un gen sau o specie literară, pe corabia lui... Gutenberg. Cu un distih, care sper să-i amuze pe cei care au suficient umor, dar şi privilegiul autoironiei, aş rezuma astfel: De la leagăn la sicriu / Scriu românii, scriu, scriu, scriu!

A devenit de „bon ton” să publici o carte de ziua ta sau să-i faci cuiva – unui prieten, unei iubite sau unei rude, o surpriză... „editorială”, luându-i câteva texte din hăţişul nedefrişabil şi „anarhic” al internetului şi adunându-le între coperţi, de regulă sclipicioase, de o cromatică strident-agresivă, dar de ostentativă calitate tipografică, sufocând, la propriu şi la figurat, lumea. E grav că oricine poate publica, dacă îşi permite şi dacă i se permite orice, oricând, aproape oriunde. E poate cea mai păguboasă domnie a majorităţii, sau a cantităţii cu efecte dezastruoase, acum şi în viitor. Imaginaţi-vă biblioteci pline cu astfel de „produse culturale”, care intră „democratic” şi ocupă rafturi întregi. Imaginaţi-vă ce fel de oameni vor intra şi, mai ales, vor ieşi din astfel de biblioteci. Devine descurajant, nu?

 

Care e cea mai bună metodă de promovare a cărţii?

– Lansarea de carte, unde  autorul poate să-şi vadă şi să-şi audă cititorii este cea mai bună formă, nu doar de promovare, ci şi de validare a unei cărţi. Dar cea mai eficientă e să apară cartea la televizor. A propos de primele întrebări, azi imaginea lucrurilor fascinează mai mult decât imaginea... cuvintelor, care se configurează cu efort susţinut. Orice carte care apare la televizor înregistrează succes de casă. E reţeta imbatabilă: unii le scriu, alţii le fac reclamă şi alţii le vând.

 

Publicaţi multă literatură română. Se caută? Se vinde? Aveţi succes cu ea?

– În ultimii ani am publicat mulţi autori români, de toate vârstele şi preocupările, gama tematică fiind la fel de diversificată şi variată. Se caută şi se vând destul de greu, dar cine le citeşte le recomandă şi altora, semn că sunt demne de luat în seamă. E greu să mai imaginăm cozi la autografe în condiţiile în care aproape toţi cei care citesc, vorba lui Caragiale, scriu. În afara câtorva autori care şi-au câştigat numele de vedete, ceilalţi nu pot spera decât la o lentă afirmare, în măsura în care cărţile lor ajung la cititori selectivi, profesionişti, care le justifică pe deplin aşteptările.

 

Ce resorturi aveţi să credeţi atât de mult în puterea cărţilor?

– Puterea cărţilor de a schimba destine, de a face economie de viaţă, cum am mai spus. Sunt unul dintre cei modificaţi literar, lectura unor cărţi mi-a schimbat valorile şi criteriile, adică viaţa.

 

Cum poate fi trezit interesul pentru lectură într-o lume cu atâtea ispitiri de entertainment?

– Nu ştiu dacă există un singur mod, o singură reţetă. Dar în mod cert, cu răbdare şi cu... cărţi bune.

Principalele valute BNR - luni, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7204
Diferență: -0,2978
Ieri: 4.7231
Azi: 4.2231
Diferență: 0,0711
Ieri: 4.2103
Azi: 5.2539
Diferență: 0,3399
Ieri: 5.2496
Azi: 4.2880
Diferență: 0,5086
Ieri: 4.2861