• Leu / EUR4.9472
  • Leu / GBP5.8347
  • Leu / USD4.7020
Ziarul de Duminică

Voi fi acolo/ de Kyung-sook Shin

Voi fi acolo/ de  Kyung-sook Shin

Autor: Ziarul de Duminica

24.09.2015, 23:43 273

Kyung-sook Shin este una dintre cele mai apreciate scriitoare contemporane şi autoarea coreeană cu cel mai mare succes în afara graniţelor Coreei. Romanul Ai grijă de mama, cu care a cucerit mapamondul, a fost tradus in mai bine de treizeci de limbi. Născută în 1963 la Jeong-eup, în provincia Jeolla de Nord, Kyung-sook Shin a urmat cursurile Institutului de Arte din Seul. Face parte din „generaţia 368” (sampallyuk sedae), a celor născuţi în anii ’60 şi care au urmat studiile universitate în anii ’80, perioadă tulbure în istoria Coreei, marcată de proteste sociale în care tinerii studenţi de atunci s-au implicat activ, având un rol decisiv în tranziţia de la dictatură militară la o guvernare democratică. Fiind martora evenimentelor din anii ’80, Shin Kyung Sook se foloseşte adesea în romanele sale de contextul istoric al acelor vremuri pentru a investiga tarele cu care au rămas personajele şi conflictele psihologice care le-au marcat. A debutat cu volumul de proză scurtă Poveşti de iarnă, volum pentru care a primit în Coreea premiul Munye Joongang – Premiul pentru scriitorii debutanţi în 1985. Operele care au urmat – Aici era cândva o orgă (1992), Tristeţe profundă (1994), Mâncătorii de cartofi (1997), Câmpurile de căpşune (2000),  Dangătul clopotelor (2003), Ai grijă de mama (2009), Voi fi acolo (2010), Camera singurătăţii – i-au adus recunoaşterea şi o mulţime de premii: Premiul Hanguk Ilbo (1993), Premiul Hyundae pentru literatură (1995), Premiul Manhae pentru literarură (1996), Premiul pentru literatura secolului XXI (2000), Premiul Yi Sang (2001), Prix de l’Inaperçu (Franţa 2009), Premiul

„Cel mai bun roman străin al secolului XXI‟ (China, 2011).

 

După opt ani de tăcere, un telefon primit de Yun de la fostul ei prieten, Myeong-seo, reînvie amintiri din anii studenţiei şi redeschide răni care nu s-au închis niciodată cu adevărat.

*  *  *

La douăzeci de ani, în fiecare dimineaţă rămâneam minute în şir încremenită în faţa porţii universităţii, cumpănind dacă să intru sau nu, şi în cele din urmă o luam înapoi pe drumul pe care tocmai urcasem. Nici acum nu ştiu de ce. Înainte să împlinesc douăzeci de ani, în cămăruţa din casa verişoarei mele proaspăt căsătorite în care locuiam, am acoperit geamul cu carton negru timp de trei luni. Lipisem o singură coală, dar în miezul zilei era întuneric ca noaptea. Ţineam lumina aprinsă mereu şi citeam zi şi noapte. Nu era nimic ciudat, pur şi simplu nu aveam altceva de făcut şi nici nu-mi doream să fac altceva. Am citit de la un capăt la altul, în ordine, cele şaizeci de volume ale unei antologii de literatură, fiecare volum al ei având peste douăzeci de povestiri tipărite cu litere mărunte, ca seminţele de susan. Când am încheiat lectura, era deja martie. Acum mi se pare o perioadă extrem de îndepărtată. În casa unor tineri însurăţei era atunci o cameră mereu întunecată. Am ieşit din camera mea doar pentru a merge la ceremonia de deschidere a anului universitar. Era pentru prima dată când mă aflam într-un spaţiu atât de liber în oraşul acesta. Acum profesorul Yun e la spital, duce o viaţă care n-are nici o legătură cu viaţa mea şi mai e un bărbat pe care nu-l voi mai vedea niciodată. Dar dacă nu-i întâlneam atunci şi acolo, cum aş fi putut face faţă acelor zile?

Mi-am adunat gândurile în timp ce ninsoarea se înteţea. M-am convins că singurul motiv pentru care mă sunase după opt ani era ca să-mi spună că domnul profesor era pe moarte. Repetă ce ţi-am spus, mi-am zis în gând, ca un fel de indiciu. Primul lucru pe care trebuie să-l faci e să mergi la spital. Destinele a mii de oameni se intersectează la un moment dat, fie că ne dăm seama de asta sau nu. Lucruri uitate începeau să reapară din adâncul memoriei, ca tuberculii de cartof pe care îi smulgi din pământ după ploaie. Amintirile m-au ţintuit pe loc. Deşi nu mă mai gândisem la el şi nu-l mai văzusem de atunci, tot mă întrista gândul că la un moment dat drumurile noastre s-au intersectat, chiar dacă pentru puţin timp.

El a întrerupt tăcerea. Eu ţineam receptorul la ureche fără să pot rosti un cuvânt. Mi-a dat vestea despre domnul profesor, apoi m-a întrebat dacă poate să treacă pe la mine.

– La ora asta?

Credeam că totul se încheiase între noi, dar întrebarea lui părea foarte firească: „Pot să trec pe la tine?“ De când nu am mai auzit întrebarea asta? Când eram împreună mă întreba mereu la telefon: „Pot să trec pe la tine?“ Pe atunci mă suna de la câte un telefon public să îmi spună că e pe drum. Zilele ploioase, cele cu vijelii, zilele înnorate şi cele senine se amestecau toate în cuvintele lui. Pe atunci ne aşteptam unul pe celălalt la orice oră din zi şi din noapte. Nu era niciodată o oră nepotrivită să vină la mine, nici chiar atunci când era mai devreme decât era acum, şi nici eu nu mergeam la el la o oră fixă. Pe atunci ne invitam unul la altul indiferent de oră. Fiecare viaţă e trăită individual şi o singură dată. Fiecare dintre noi se străduie să meargă mai departe, iubeşte, suferă şi îi pierde pe cei dragi. Nimeni nu face excepţie de la regulă, nici eu, nici bărbatul care mă suna după opt ani, nici profesorul Yun, despre care el îmi spunea că se afla chiar atunci pe patul de spital. Avem o singură şansă. Numai una. Dacă am putea să retrăim tinereţea, eu n-aş fi aici azi, răspunzând la telefon şi auzind vocea lui pentru prima dată după opt ani.

Am ezitat o clipă, apoi l-am refuzat.

– Nu. Mă descurc singură.

A oftat adânc şi a închis.

MĂ DESCURC SINGURĂ.

Cuvintele pe care le aruncasem fără să mă gândesc m-au făcut să rămân singură. Le rostisem cu gura mea, dar tot mi se păreau ciudate. Trebuia să-i fi spus că ne vedem la spital. În schimb, i-am spus că mă descurc singură. Destul de dur. Pe vremuri şi el mi-a spus la fel. Depăşiserăm de mult momentul în care ştiam mereu ce face celălalt sau unde este. L-am întrebat ce avea de gând să facă pentru a rezolva o problemă, nu-mi mai amintesc despre ce era vorba, şi s-a răţoit la mine că se descurcă singur. Nu conştientizăm asta, dar memoria e purtătoare de pumnal. Nu mă mai gândisem la momentul acela de atunci şi trecuse deja destul de mult timp ca să uit de tot, şi totuşi, într-o clipă, cuvintele lui au fost scoase din subconştient şi au prins viaţă. Nu-mi stătea în fire să refuz pe cineva aşa. Cuvintele lui rătăciseră prin mine ca nişte piese pierdute de puzzle înainte să îşi găsească prin gura mea drumul înapoi spre urechile lui.

M-am întors la birou şi am rămas prăbuşită în scaun toată dimineaţa. Amintirile acelea de demult s-au estompat treptat, doar amintirea vântului a mai rămas cu mine.

Să fi fost în august? Sau poate în septembrie? Adunam în coşuri mere pădureţe din grădina domnului profesor Yun şi ne-a pufnit râsul când a bătut o pală de vânt. Copăcelul se înălţa abia până la muchia gardului, dar era plin ochi cu mere. Domnul profesor ne urmărea de la fereastra camerei de zi cum trăgeam de crengi şi adunam fructele în coşuri. Nu-mi mai amintesc de ce ne adunaserăm mai mulţi foşti colegi să adunăm mere pădureţe, dar pe vremea aceea eram cu toţii fericiţi şi împăcaţi. Cel puţin judecând după cum râdeam în hohote.

– Vom mai trăi oare o zi ca asta?

Vorba asta aruncată de unul dintre noi în timp ce culegea mere ni s-a întipărit adânc în suflet.

– Niciodată, i-a răspuns altul cu tristeţe.

Râsul până atunci molipsitor ne-a îngheţat pe buze şi am evitat să ne privim în ochi întorcându-ne meditativ privirea către profesorul Yun, care ne urmărea de la fereastră. Atunci habar n-aveam cum are să fie viitorul. După ce am terminat de cules merele, ne-am întors în casă şi ne-am aşezat în cerc în jurul profesorului. Domnul profesor adormise cu o carte pe ge­nunchi. Cineva i-a luat cartea cu grijă şi a aşezat-o pe masă. Eu am luat cartea, curioasă să văd ce citea profesorul. Era Lumea tăcerii. Părea o carte veche, avea paginile îngălbenite, cu colţurile răsucite. Sprijinindu-mi palmele de carte, mă uitam la dom­nul profesor căruia şosetele îi atârnau lălâi pe picioarele slabe.

Deşi ştiam că trebuie să merg la spital, n-am putut să mă ridic din fotoliu toată dimineaţa. Eram aşezată, dar simţeam că plutesc. La un moment dat chiar am aţipit. Abia pe la prânz am reuşit să mă ridic şi să mă ocup de birou. Peste tot erau aruncate cărţi pe care începusem să le citesc. Un caiet de notiţe era cu faţa în jos sub un teanc de pagini pe care le printasem şi le revizuiam. Două creioane din lemn stăteau oblic într-un penar pe care îl cumpărasem, fără să mă gândesc prea mult, de la Muzeul Picasso, în Barri Gotic din Barcelona. M-am uitat îndelung la porumbelul cu lauri în cioc gravat pe o parte a penarului şi am început să fac ordine pe birou. Am mototolit hârtiile liniate care erau de aruncat şi le-am dus la gunoi, am luat greutăţile de pe cărţile groase pe care începusem să le citesc, le-am aşezat la marginea biroului şi le-am pus înapoi în rafturi. Ori de câte ori fac ordine pe birou mă gândesc subit la moarte. Odată mi-am aranjat lucrurile pe birou şi mă pregăteam să ies din cameră când am mai aruncat o privire înapoi, m-am speriat şi m-am întors să răscolesc din nou totul. Iubirea faţă de semeni sau pătrunderea sensului moţii nu vine odată cu vârsta. Şi se pare că nici nu pricepem mai multe pe măsură ce trece timpul. Acum îmi e mai greu să iubesc pe cineva decât îmi era în tinereţe şi sunt mai mişcată de câte ori aflu de moartea subită a unei cunoştinţe. Şi totuşi sper ca într-o bună zi, într-o noapte în care ninge, stând la biroul meu unde citesc sau scriu o carte, să las capul jos şi să închid ochii pe vecie. Aş vrea ca asta să fie ultima mea postură în lume. Am alungat senzaţia morţii, pe care o simţeam în vârful degetelor de câte ori aşezam cărţile la locul lor, şi am terminat de făcut ordine. M-am pregătit de mers la spital spălându-mă de mai multe ori pe mâini, pe faţă, schimbându-mi hainele şi apoi privind în oglindă. Când să ies pe uşă, m-am uitat din reflex înapoi spre birou.

Ca şi cum m-ar fi aşteptat, telefonul a sunat din nou.

 

Voi fi acolo va apărea la editura Humanitas Fiction,  în colecţia Raftul Denisei, versiunea în limba română fiind semnată de Diana Yuksel

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9472
Diferență: -0,0101
Ieri: 4.9477
Azi: 4.7020
Diferență: -0,4805
Ieri: 4.7247
Azi: 5.8347
Diferență: -0,7873
Ieri: 5.8810
Azi: 4.7195
Diferență: -0,3905
Ieri: 4.7380