Problema modificarii nivelului salariilor in timpul recesiunilor este una dintre cele mai profunde dileme ale stiintei economice. De-a lungul acestui secol, numeroase scoli de gandire economica si-au disputat adevarata explicatie a faptului ca, in timpul recesiunilor, nivelul salariului nominal de regula nu scade iar cel al salariului real nu scade atat cat ar trebui s-o faca, in concordanta cu evolutia PIB si cresterea somajului. Altfel spus, intrebarea este, de ce pe piata muncii - spre deosebire de alte piete din economie - exista o rigiditate atat de pronuntata a preturilor, iar aceasta rigiditate este manifestata cu precadere in timpul recesiunilor?
Trecand peste argumentul ca piata muncii este, totusi, mult diferita de celelalte piete din economie, este adevarat ca oamenii accepta cu greu o reducere de salariu, chiar daca primesc explicatii serioase si convingatoare in legatura cu necesitatea acesteia. Totusi, exista un element aproape amuzant care apare in legatura cu aceasta problema. Nimanui nu-i place sa i se reduca salariul nominal - adica suma de bani pe care o primeste in mana de la angajator. Obiectia este insa mult mai redusa atunci cand este vorba de salariul real - cantitatea de produse si servicii pe care si-o poate cumpara cu salariul nominal. In Romania ultimilor zece ani, salariile nominale au avut, in general, o tendinta de crestere, pe cand, din cauza inflatiei ridicate, salariile reale au mers in directia opusa. Daca discutam in termeni de productivitate si PIB, adica exact in termenii in care ar trebui sa judecam economia reala, in ultimii patru ani probabil ca salariile nominale nu meritau nicidecum sa tot creasca ci, mai degraba, sa urmeze aceeasi tendinta ca si PIB. Cu toate acestea - din cauza inflatiei - ele si-au continuat spirala crescatoare, contribuind astfel la cresterea si mai pronuntata a chiar inamicului lor numarul unu: inflatia. Care este explicatia acestui fenomen si cum poate fi spart acest cerc vicios dintre salariu nominal, inflatie si salariu real?
Una dintre cele mai interesante explicatii ale rigiditatii salariilor in timpul recesiunilor apartine scolii neoclasice si sustine ca, de fapt, aceasta rigiditate este o iluzie. In realitate, muncitorii renunta la slujbele lor atunci cand aceastea nu mai sunt atat de atractive din punctul de vedere al castigului. In felul acesta, in cazul diminuarii numarului de angajati, salariul nu tinde sa scada (ba dimpotriva, poate chiar sa creasca) iar aceasta, la randul sau, creeaza aparenta rigiditatii. Din pacate, premisa de la care pleaca aceasta abordare este greu de acceptat fiindca sustine ca in timpul recesiunilor, somajul este exclusiv voluntar, adica oamenii nu ca nu pot ci pur si simplu nu vor sa se angajeze.
De cealalta parte, un alt bloc de opinie este cel al keynesistilor, acestia sustinand ca pentru rigiditatea salariilor sunt responsabile sindicatele. Muncitorii, care apreciaza aceasta scoala de gandire, sunt mereu cu ochii pe ceilalti concurenti ai lor de pe piata muncii, deci, cu alte cuvinte sunt preocupati in primul rand de cat castiga acestia si nu sunt dispusi sa accepte o reducere atat timp cat aceasta reducere nu opereaza si la nivelul altor sectoare. Gradul de sindicalizare are, in contextul acestei explicatii a fenomenului rigiditatii, un rol foarte important. De exemplu, daca gradul de sindicalizare la nivelul economiei este ridicat, precum in Germania de exemplu, marile sindicate vor putea aprecia ca, daca aceeasi crestere salariala opereaza pentru toate categoriile de angajati, aceasta va rezulta intr-o crestere generalizata a preturilor si deci a inflatiei, afectand pe toti angajatii. De aceea, poate paradoxal, in economiile cu o sindicalizare centralizata, in situatii de recesiune, salariile nominale ar putea creste intr-un ritm mai lent decat intr-o economie cu sindicalizare descentralizata sau ar putea inregistra chiar o usoara reducere. ai asta pentru ca o sindicalizare descentralizata ar putea ascuti lupta dintre sindicate pentru cresterile salariale. Nici un sindicat nu va accepta astfel o reducere de salarii, daca stie ca, in acelasi timp, un alt sindicat, ar putea sa negocieze o crestere a salariului, sau cel putin o mentinere a acestuia la un nivel constant. Problema este una de teoria jocurilor: coopereaza (accepta o reducere de salariu) daca si partenerul coopereaza, respectiv, nu coopera (nu accepta o reducere de salariu) daca partenerul nu coopereaza. Deorece sindicalizarea este descentralizata, sansele ca sindicatele sa coopereze sunt foarte reduse, daca nu chiar inexistente si in acest fel, cea mai buna solutie pentru oricare dintre acestea, indiferent de actiunile celorlalti, este sa nu accepte reducerea de salariu, ba din contra chiar, sa ceara cresterea acestuia.
O alta explicatie a rigiditatii salariilor este data de o fractiune a keynisistilor si sustine ca firmele platesc intentionat salarii mari si lasa posibilitatea acestora sa creasca, chiar in conditiile unei recesiuni, pentru a determina o crestere a costurilor de angajare pentru salariati si astfel sa-i impulsioneze pe acestia sa fie mai productivi.
Toate aceste explicatii ar putea fi adevarate. In fond, exista o logica in fiecare dintre ele. Insa, pe de alta parte, o serie de studii recente arata ca angajatii nu-si pun nici pe departe atat de multe probleme si nu sunt atat de preocupati de cat castiga cei care se afla in aceeasi situatie. ai atunci, care este oare explicatia pentru rigiditatea salariilor?
Cu regretul de a nu fi gasit o explicatie economica pentru faptul ca salariile nominale nu scad in perioadele de recesiune, va trebui sa ne multumim cu una mai degraba sociala. Recesiunile sunt perioade deosebit de dificile, atat pentru mediul economic, adica pentru companii si profiturile acestora, cat si pentru mediul social, adica pentru angajati si cosul lor zilnic. In aceste perioade, mai mult decat oricand, oamenii devin din ce in ce mai preocupati de efectele pe care eforturile lor, in crestere, le au asupra standardelor lor de viata. Astfel, companiile nu recurg la reduceri ale salariilor fiindca, desi, din punct de vedere financiar, ar putea realiza astfel economii destul de importante, costurile unei astfel de masuri ar depasi beneficiile obtinute. Cum? Simplu, diminuand moralul, motivatia si standardul de viata al angajatilor prin reducerea salariilor se diminueaza si capacitatea acestora de a fi productivi. Potrivit unui studiu publicat recent de Harvard University Press, angajatii motivati sunt mai productivi decat ceilalti nu neaparat fiindca lucreaza mai bine ci pentru ca se identifica mai bine cu obiectivele companiei.
O alta concluzie interesanta a acestui studiu este ca in perioadele de recesiune disponibilizarile sunt mai eficiente decat reducerile de salariu. Primele ii afecteaza numai pe cei disponibilizati, neavand asupra celorlalti angajati decat un efect negativ pasager explicat de relatiile personale dintre acestia. In plus, acest efect este unul de scurta durata fiindca, pe termen lung, angajatii care isi pastreaza slujbele se simt mai motivati. Reducerile de salarii insa, afecteaza pe toata lumea si induc o scadere a motivatiei in toate sectoarele intreprinderii conducand la plecarea celor mai bun angajati si afectand moralul celor ramasi, care devin mai putin productivi.
Asadar, explicatia rigiditatii salariilor pare sa tina cont mai mult de aspectul sociologic al relatiei intreprindere-angajat, ceea ce confirma inca o data dificultatea de a trata piata muncii asemenea celorlalte piete ale economiei. Mediul macroeconomic, prin constrangerile sale nu are aici o prea mare influenta si nici nu ofera o explicatie unitara a problemei. Nu este insa mai putin adevarat ca, la nivelul de eficienta si motivatie ale angajatilor intreprinderilor romanesti - mai putin in cazul companiilor straine prezente in tara - e greu de crezut ca elementele legate de moralul angajatilor, standardul de viata al acestora si respectul de sine se pot aplica cu aceeasi consecventa cu care s-ar putea aplica oriunde altundeva.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
