Bănci și Asigurări

Adrian Vasilescu, BNR: De ce în băncile româneşti împrumuturile sunt mai scumpe ?!…

Adrian Vasilescu, BNR:  De ce în băncile româneşti...

Autor: Adrian Vasilescu

11.02.2024, 12:46 8093

Costul creditării în România, mai „piperat“ decât prin alte părţi ale Europei, cu deosebire în Vest, a devenit o preocupare  în tot mai multe dintre gospodăriile populaţiei. Şi nu doar în gospodăriile care au încă activ un împrumut - fie pentru investiţii, fie  pentru consum - sau un credit doar  aprobat care urmează să fie încasat. Ci şi - ori mai cu seamă! - în acelea care şi-ar dori o casă sau un teren de casă, un automobil ori alte bunuri de folosinţă îndelungată, dar nu-şi pot împlini această dorinţă! De ce? Fiindcă nici nu au putut economisi atâţia bani pentru avans şi  nici timp să înceapă „de la lingură“ nu mai au, dar nici  nu se califică pentru un credit bancar. Plus un criteriu relativ, legat de comparaţiile internaţionale, deseori invocat: „Creditele la noi sunt scumpe!“.

Toate aceste deficite, ce au cauze atât obiective cât şi subiective, sunt prezente frecvent în dezbaterile publice. Fapt esenţialmente necesar! Regretabil însă este că, deseori, dezbaterile  sunt rupte de motivaţiile lor economice, sociale, psihologice şi, nu în ultimul rând, istorice. Sau, mai mult, fiind purtate pe canavaua unor motivaţii pripite, sunt lipsite de suportul  argumentelor  care să le confere consistenţă. Aşa se şi explică de ce, în numeroase dezbateri,  referirile la costul creditării sunt făcute „la pachet“ cu redundanta întrebare despre momentul în care BNR va trece la… reducerea dobânzii de politică monetară. Întrebare de altfel repetată insistent şi în vestul Europei, şi în Statele Unite, şi în alte zone din lumea largă. Răspunsul băncilor centrale este pretutindeni acelaşi: „Când se vor întruni toate probele că actualul ciclu inflaţionist global, care a intrat în al patrulea an, va coborî irevocabil spre rata anuală optimă de 2,00 la sută!“…

De ce, în toată lumea, gospodăriile populaţiei, companiile, pieţele de toate felurile, societăţile aşteaptă  cu sufletul la gură ca băncile centrale să anunţe trecerea la relaxarea politicilor monetare? Desigur, pentru ca băncile centrale să înceapă să reducă dobânzile directoare! Şi, în consecinţă, să fie ieftinite împrumuturile bancare şi, mai departe, să fie mai bine alimentat consumul gospodăriilor populaţiei - unul dintre motoarele creşterii economice. Dar, probabil, cum tot se repetă în presa lumii, asta se va întâmpla din vară încolo.

Cum va fi în România? Se va ieftini şi la noi creditarea? Nu mă încumet să fac prognoze. Normal ar fi, ca şi la noi, creditele să se ieftinească - gradual! - cu cât s-au scumpit de când au început restricţiile impuse de inflaţie. Dar această afirmaţie este pur teoretică. Logica pieţelor însă nu urmează, totdeauna, logica teoriilor economice.

Ceea ce probabil se va întâmpla va fi în legătură directă cu deficitele la care m-am  referit mai sus. Şi, îndeosebi, cu diferenţa dintre costul creditării la noi şi în alte zone ale lumii. Cu trimitere directă la vestul Europei. Diferenţă  care nu este în niciun fel legată nici de dobânda de politică monetară a BNR şi nici de logica instituţiilor de credit. Cât priveşte BNR, nu sunt niciun fel de semne că şi-ar putea schimba politica: aceea de a adopta decizii în amonte. Concret,  BNR intervine întotdeauna  înainte ca, în anumite locuri ori momente, să-şi facă de cap riscurile. Dobânda de politică monetară a fost, fără întrerupere, coborâtă sau urcată după cum a impus realitatea. Contribuind astfel la mişcarea în jos sau în sus a  dobânzilor active, cele percepute la creditele date de bănci. Atât la creditele către populaţie, cât si la cele pentru companii. Mişcare ce nu are legătură cu raportul  între costul creditului la noi şi cel din alte sisteme bancare.

Diferenţele, ce produc  atâtea motive  de nemulţumire şi provoacă atitudini ostile în dezbaterile publice nu-şi au sursa în bănci, unde sunt preocupări pentru ieftinirea creditării. Ci în economia reală. Pentru că aici, în economia reală, este principala cauză a factorului prim care determină… scăderea încă mult prea lentă a costului creditării. Aici trebuie căutată şi cauza pentru care avem cea mai mică intermediere financiară din Uniunea Europeană. Ceea ce înseamnă că volumul creditelor private, către populaţie şi companii, raportate la PIB, în ţara cu a şasea populaţie din Uniunea Europeană ca număr de locuitori, şi cu 700.000 de firme, este la nivelul cel mai de jos. Cum să scadă mai mult si mai repede costul creditării?...

Dacă apelăm la logica economică,  vom vedea că nu doar populaţia şi companiile din economie, ci şi băncile îşi doresc  ca, în România, creditele să fie mai multe şi mai ieftine. Înaintea tuturor, îşi doresc asta băncile, care ştiu că NU există o cale mai bună către profit decât dobânzile accesibile pentru un număr cât mai mare de consumatori de servicii financiare. Cu condiţia să ai acces la această cale.

Numai că aici intervine un paradox! O realitate doar în aparenţă contradictorie, ce  îndreaptă o lumină nemiloasă spre profunzimile legităţii cererii şi ofertei. De fapt, spre profunzimea modului simplist în care, în societatea noastră, este deseori înterpretată această legitate.

Ce vedem? Că, aplicând simplist raţionamentul raportului dintre cerere şi ofertă, se ajunge inevitabil la o interpretare greşită şi periculoasă. De fapt, se ajunge la o interpretare lineară, cu sens unic, si anume că dacă scade cererea pentru o marfă scade automat si preţul. Or, de foarte multe ori, lucrurile se petrec şi invers: în cazul în care cererea nu ajunge la un nivel care să asigure profit... preţurile rămân sus. Sau urcă.

Un exemplu edificator îl întâlnim în magazinele care vând  aparatură electronică. Când apare o serie nouă de telefoane inteligente sau de calculatoare personale, fiind puţini cei ce se reped să-şi înnoiască stocul , preţurile frig. Şi nu se vor răci decât pe măsură ce se vor înmulţi cumpărătorii.

Acest fenomen economic merită să fie analizat. Plecând de la adevărul că  orice tip de magazin este preocupat să câştige din dever. Nu din preţuri mari, care descurajează consumatorii, ci din mulţimi de cumpărători.

Acest tip de câştig - din dever! - este de regulă  mai mare, mai sigur şi mai sănătos. Profitul apare când se adună o masă critică de cumpărători. În caz contrar, orice magazin se vede obligat să câştige din marjă. Alternativa fiind dramatică: să tragă obloanele...

Cu alte cuvinte, dacă nu le este la îndemână calea cea mai simplă şi mai sănătoasă – deverul, adică mulţime de cumpărători şi mulţime de încasări provenite de la un volum mare de vânzări – viaţa îi obligă pe comercianţi să recurgă la ce este mai complicat: câştigul „în marjă“. Adică obţinerea unui venit dătător de profit din încasările provenite  din vânzări către mai puţini cumpărători.

Profitul „din marjă“ i se potriveşte mănuşă tabloului sistemului bancar românesc de astăzi. Spre acest tip de profit, cert nesănătos, îl împing însă nu poftele bancherilor, ci realitatea societăţii noastre în care veniturile si cheltuielile medii din gospodăriile populaţiei sunt atât de restrânse încât  de prea muţi ani intermedierea  financiară nu reuşeşte să se mişte din coada Uniunii Europene. Acestei certitudini i se alătură alta: aceea că orice firmă din economie, că e bancă, magazin care vinde electronice sau băcănie, va avea profit mare si sănătos numai dacă produsele sale sunt cerute de mulţi consumatori.

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

Urmează ZF Power Summit’24
AFACERI DE LA ZERO