Pe lângă efectele dureroase, crizele economice au şi beneficii. Unul dintre aceste beneficii este acela că momentele cruciale, cum sunt crizele, ne obligă să analizăm la ce anume din stocul nostru de cunoaştere trebuie renunţat, din cauză că e greşit, şi ce anume trebuie adăugat. În acest scop, cele mai multe studii se concentrează pe cercetarea câte unei crize (sau criză cu criză), adică pe perioada premergătoare şi pe perioada imediat următoare crizei.
De asemenea, în mod corect, studiile se concentrează pe cercetarea evoluţiilor economice ca pe o succesiune de alternanţe între crize şi perioade de avânt economic, dar rareori consideră că acestea sunt conduse de alternări succesive între raţiune-euforie-panică-raţiune, unde raţiunea este definită ca o concordanţă permanentă între mijloace şi scopuri. Aici voi arăta că această din urmă abordare este cea benefică. Ea susţine două concluzii: prima, reglementările excesive nu pot tempera ciclul economic; a doua, relaxările cantitative sunt mai puţin eficiente decât politica fiscală în reinflatarea economiei.
Studiile bazate pe abordarea „criză cu criză”, adică cele care studiază vecinătatea temporală a crizei, au următoarea metodologie: perioada premergătoare este analizată pentru a găsi cauzele crizei, iar perioada ulterioară este analizată cu scopul de a concepe reglementări ţintind la evitarea repetării cauzelor, pe de o parte, şi politici macroeconomice ţintind la relansarea economiei, pe de altă parte.
În această abordare, atât cunoaşterea la care trebuie să renunţăm, pentru că apare a fi greşită, cât şi cunoaşterea suplimentară par să fie identificate foarte rapid. Mai ales reglementatorii par să înveţe extrem de rapid, dacă ne luăm după miile de pagini de noi reglementări produse din 2008 încoace. Dar înlocuirea vechilor reglementări cu unele noi s-a produs şi la crize anterioare, arătând că această învăţare rapidă nu produce neapărat cunoaştere valabilă, ci mai degrabă propoziţii care nici măcar nu vor avea nevoie de o nouă criză pentru a se dovedi neinteligente.
Şi în domeniul politicilor macroeconomice, cele care ne interesează în primul rând aici, abordarea „criză cu criză” poate duce, ca şi în domeniul reglementării, la negarea politicilor anterioare.
De exemplu, în criza din 2008, în ţările dezvoltate cererea a scăzut dramatic, creând pericolul deflaţiei în spirală. Cea mai bună metodă de a produce inflaţie este creşterea deficitelor bugetare (Calvo, 1991). Dar temerea sau incapacitatea guvernelor de a lărgi deficitele mai mult decât au făcut-o, împreună cu teama băncilor centrale de a părea neputincioase după ce au scăzut la zero ratele dobânzilor de politică monetară, au dus la ideea că numai politicile de relaxări cantitative mai pot reinflata economiile. Aşa cum voi arăta mai jos, nu aceasta a fost soluţia cea mai bună.
Un ciclu economic complex
Soluţiile de mai sus privind reformarea politicilor – adică înăsprirea reglementărilor şi relaxările cantitative – sunt, în cel mai bun caz, nişte soluţii second best. Ele nu ar fi apărut, pentru a lua locul soluţiilor first best, dacă evoluţia economiei ar fi fost înţeleasă ca o succesiune de crize şi expansiuni economice conduse de alternanţa raţiune-euforie-panică-raţiune. În această abordare, spre deosebire de abordarea criză cu criză, economia poate fi privită ca un fenomen incomplet relevat, în care fiecare nouă criză adaugă informaţii care ne ajută să stabilim reguli pentru mixul de politici în funcţie de ciclul economic.
Pentru a exemplifica această idee, voi lua în considerare perioada începând cu criza din 1929 şi până în prezent. În această perioadă s-au repetat atât episoade relativ lungi de expansiune şi inflaţie cât şi perioade de recesiune şi inflaţie sau deflaţie, iar dobânzile nominale au fost atât pozitive şi înalte cât şi negative. Pe baza fluctuaţiilor economice din perioada 1929-2016 este de folos să notăm două caracteristici ale ciclului economic care ar fi fost cu dificultate acceptate înainte de criză, când capcana lichidităţii era considerată o caracteristică a trecutului:
a. ciclicitatea economiei este mai complexă decât se credea până acum. Dacă avem în vedere nivelurile ratelor nominale ale dobânzilor, există două faze ale ciclului: una „normală”, în care ratele dobânzii de politică monetară se situează la niveluri pozitive, şi una „anormală”, în care ratele dobânzii de politică monetară sunt la zero sau negative.
b. în interiorul fiecărei faze „normale” sau „anormale” a ciclului de afaceri, există o fază expansionistă a economiei, în care ritmul de creştere a economiei este relativ înalt, şi o fază recesionistă, în care ritmurile de creştere economică sunt negative.
Acceptând această descriere a ciclului economic, apar imediat două întrebări: a) cum am putea să-l influenţăm în mod preventiv, pentru ca efectele lui negative să fie minimizate? şi b) care dintre cele două politici macroeconomice – cea monetară sau cea fiscală – ar fi necesar să joace rolul central în stabilizarea economiei?
Prima întrebare vizează mai degrabă o iluzie larg răspândită, decât o posibilitate reală. Iluzia pe care o au cei mai mulţi oameni este aceea că pot fi create reglementări care să prevină sau să atenueze bulele financiare şi să creeze suficiente resurse pentru acoperirea pierderilor în caz de criză. Principalul meu argument împotriva ideii că reglementările pot atinge aceste obiective prin atenuarea fluctuaţiilor economiei, este acela că ciclul complex al economiei este condus de schimbarea raţionalităţii economice conform secvenţei raţiune-euforie-panică-raţiune, unde, repet, raţiunea este definită ca o concordanţă permanentă între mijloace şi scopuri. În oricare stare a raţionalităţii, agenţii economici cred mai mult în limitele identificate de ei în mod endogen, decât în limitele exogen impuse de reglementatori, din moment ce nici unele nu sunt ştiinţifice sau, cel puţin, reglementările exogene nu pot demonstra că sunt „mai ştiinţifice” decât cele endogene.
Acest argument este explicat în Croitoru (2013), pornind de la faptul că oamenii în general nu calculează probabilităţi, ci doar judecă probabilităţi. Când, în anumite condiţii, oamenii tind să dea atenţie mai mare tăriei faptelor comparativ cu puterea lor predictivă (adică încălcând legile statisticii), apare supraîncrederea (Tversky şi Griffin, 1992). Dacă apare concomitent la foarte mulţi agenţi, supraîncredrea individuală duce la euforie economică colectivă. În aceste condiţii, concordanţa dintre mijloace şi scopuri se rupe. Reglementările nu fac decât să accelereze procesul de inovare financiară dedicat ocolirii reglementărilor costisitoare, putând accentua euforia. Acesta este motivul pentru care reglementările nu au reuşit niciodată să asigure prevenirea crizelor sau să atenueze fazele ciclului. Şi nici nu vor reuşi. Neavând o fundaţie ştiinţifică solidă, mai devreme sau mai târziu, arhitectură instituţională stufoasă a noilor reglementări financiare excesive va deveni parazitară, adică birocraţia asociată îşi va face un scop din perpetuarea existenţei.
Având această clarificare făcută, importantă rămâne obţinerea unui răspuns corect la cea de-a doua întrebare de mai sus, şi anume cea referitoare la identificarea politicilor care ar trebui să joace rolul central în stabilizarea economiei. Acest răspuns depinde de identificarea corectă a fazelor ciclului economic complex. În acord cu definiţia ciclului prezentată la punctele a. şi b., economia se poate afla într-una din următoarele patru faze: (i) normal-expansionistă, atunci când economia creşte susţinut într-o perioadă normală (cu dobânzi nominale pozitive pe tot spectrul curbei randamentelor); (ii) normal-recesionistă, atunci când o recesiune apare într-o perioadă normală; (iii) anormal-recesionistă atunci când recesiunea sau o creştere economică foarte scăzută apare într-o perioadă anormală (cu dobânzi negative, cel puţin pe partea „scurtă” a curbei randamentelor). Într-o astfel de fază s-au aflat economiile dezvoltate în perioada Marii Recesiuni şi se mai află încă economiile din zona euro; şi, în sfârşit, (iv) fază anormal-expansionistă, atunci când economia creşte susţinut într-o perioadă anormală. Într-o astfel de fază se află în prezent economia SUA. În general, faze de tipul (i) şi (ii) au avut loc în perioadele 1937-2007, iar cele de tipul (iii) şi (iv), în perioada 1929-1937 şi în cea începută în 2008.
