Toată lumea se vaită că nu sunt bani destul la buget, dar ANAF rămâne aceeaşi gaură neagră care nu dă socoteală nimănui şi unde 22.000 de angajaţi îşi fac treaba pe jumătate din cauza imixtiunilor politice şi a lipsei unei strategii directe şi eficiente de colectare a banilor.
În plus, nu este pusă pe masă nicio soluţie de reducere a cheltuielilor bugetare şi de optimizare a activităţii administraţiilor locală şi centrală.
Guvernul este tot mai aproape de a scoate facilităţile fiscale pentru IT, pentru constructori, industria alimentară şi agricultură şi discută creşterea unor taxe precum TVA sau accize din cauză că nu a strâns destui bani în 2023.
Dar în afară de schimbarea de la vârful ANAF a celui care s-a declarat incapabil să îndeplinească ţintele de venit pe 2023, mai departe nu s-a mai întreprins nimic. Ministrul de finanţe s-a dus la fonduri europene, iar cel de la fonduri europene a venit la finanţe. Ambii „premianţi” pentru colectare de taxe şi absorbţie de bani europeni.
Mai jos, aceeaşi linie de directori din ANAF şi Ministerul de Finanţe „face legea” pe fiscalitate şi taxare în România de ani de zile, în ţară directorii ANAF sunt mai mult consilieri pentru companiile care evită să-şi plătească taxele prin diverse mijloace decât vânători de evazionişti, dar nimeni nu-i deranjează.
Nimeni nu intră mai departe să reformeze şi să scuture din temelii această instituţie, unde dinţii inspectorilor de la Antifraudă sunt tociţi înainte de a începe să muşte chiar de cei deasupra lor din diverse motive: influenţe pe linie de partid sau pe linie de ambasade. Poate pur şi simplu şi o rotire periodică între judeţe ale şefilor ANAF ar fi de bun augur.
Cu toate că se văd de la distanţă companii cu afaceri de sute de milioane de euro cu rate de profit incredibil de mici sau pierderi nejustificate, businessuri care închid formal şi se redeschid sub altă formă juridică şi îşi transferă activele, inspectorii sunt cu mâinile legate.
În continuare nu sunt controale comune ale ANAF şi Inspecţiei Muncii care să contracareze practica generalizată a plăţii unor salarii minime combinată cu plata la plic sau în alte formule. În continuare sute de mii de microîntreprinderi sunt folosite pentru a eluda plata contribuţiilor sociale fără ca ANAF să întreprindă ceva.
Oricine cu minime cunoştinţe de business vede cum între două firme cu acelaşi profil de activitate şi acelaşi număr de angajaţi uneori cheltuielile salariale sunt în raport de 1 la 3, deci banii sunt plătiţi în alte moduri decât salariul cu toate contribuţiile incluse.
În acest timp, principalul subiect care este scos în faţă când se vorbeşte de reformarea ANAF este aşa-numita digitalizare, sfântul Graal, care odată aplicată va aduce în sfârşit miliardele de euro lipsă la buget.
Numai că această digitalizare este precum Fata Morgana. În urmă cu 5-7 ani, digitalizarea însemna conectarea live a caselor de marcat la ANAF. A fost amânat de cinci ori dead-line-ul pentru că firmele din comerţ nu erau pregătite. Aproape 800.000 de case de marcat noi au fost cumpărate de către comercianţi, de la marile reţele până la chioşcul din colţ. În decembrie 2022 s-a încheiat.
A fost un întreg program, în valuri de conectare în funcţie de cifra de afaceri. Se spunea că imediat ce se vor conecta casele, vor creşte încasările din TVA cu 20%, că Bulgaria sau Polonia unde funcţionează deja de câţiva ani strâng din TVA mult mai mult decât România relativ la PIB.
Ar fi trebuit să fie o revoluţie. Când colo, nimeni nu mai vorbeşte astăzi de această minunată conectare. Când să punem mâna pe ea, Fata Morgana a rămas la orizont: au venit programele de digitalizare e-factura, SAF-T şi e-Transport. Acum a venit rândul facturilor să fie trimise online la ANAF. Alte termene în funcţie de cifra de afaceri a firmelor, alte bătăi de cap, suprapuneri de raportări, softuri care nu vorbesc între ele.
Iarăşi ni se spune: când se vor aplica programele astea şi toate firmele se vor înrola, ANAF ca prin magie va vedea fluxurile de zeci de miliarde de euro pe care acum nu le vede şi vor creşte veniturile la buget până la media europeană de 40% din PIB, faţă de 26% din PIB, prag pe care nu l-a depăşit de două decenii.
Când funcţionarii de la ANAF ies în stradă pentru salarii, se aşteaptă venituri mai mari la buget dintr-o îndepărtată digitalizare. Într-o piesă celebră jucată la Teatrul Naţional Bucureşti, a cărei acţiune se desfăşoară la Paris, proprietarul unui apartament care urma să primească vizita unui inspector fiscal aruncă o pânză peste un tablou foarte valoros pentru a nu fi întrebat de unde are banii. Nu-ţi trebuie digitalizare să vezi rapid unde sunt banii nefiscalizaţi astăzi în România, e suficient să vrei cu adevărat să strângi taxele şi contribuţiile datorate.
Digitalizarea este bună, dar să fie execuţia unei strategii, să fie o soluţie de ajutor în desfăşurarea unui plan de acţiune, nu un scop în sine, un instrument care să stea pe masă pentru că nimeni nu ştie (sau nu vrea) de fapt să cânte la el.
