Dacă ar exista un instrument financiar prin care românul de rând ar putea să parieze pe incompetenţa statului, a politicienilor sau a guvernului probabil că ar fi mai tranzacţionat decât leul pe piaţa interbancară.
Din păcate însă pe bursa de la Bucureşti nu a existat decât un instrument financiar care paria că politicul este competent, de bună credinţă şi că doreşte binele companiilor pe care le controlează. Acest pariu s-a numit Oltchim Râmnicu-Vâlcea, cea mai mare companie de stat din sectorul industrial.
Pariul pe Oltchim s-ar fi putut transforma foarte rapid într-un pariu pe incompetenţa guvernului dacă brokerii ar fi reuşit în cei 18 ani de existenţă a bursei să facă posibile tranzacţiile de tip “short selling” (vânzare în lipsă) pe acţiunile Oltchim. A fost o ocazie unică pe care şi de această dată bursa şi brokerii au ratat-o.
Dacă acest tip de tranzacţii ar fi existat, cine ar fi pariat în 2007 când valoarea de piaţă a combinatului ajunsese să depăşească un miliard de euro că guvernul nu-şi va face treaba la Oltchim şi acţiunile combinatului vor scădea până în prezent şi-ar fi multiplicat banii de 34 de ori, valoarea de piaţă a acestuia ajungând în prezent la 28,8 mil. euro.
Aşa nu am avut decât câţiva speculatori care au crezut până în ultima clipă că guvernul îşi va salva “copilul” şi o acţiune care nu a atras atenţia mai mult decât cei din cercul restrâns al investitorilor de pe bursă.
Spun că Oltchim a fost un pariu pe competenţa politicienilor pentru că tot ce s-a întâmplat în ultimii şase ani la combinatul din Râmnicu-Vâlcea a depins de deciziile statului. Dacă ar fi fost o problemă de management al companiei statul putea în orice moment să schimbe conducerea şi să dea combinatul pe mâna celor mai buni profesionişti.
Din 2007, când Petrom a decis să închidă secţia de petrochimie de la Arpechim şi a lăsat Oltchim fără materie primă soarta combinatului a fost exclusiv în mâinile statului, combinatul neavând forţa financiară necesară pentru a se salva singur. Resursele pentru achiziţia secţiei de petrochimie a Arpechim şi în retehnologizarea acesteia s-au dovedit în final a fi o povară prea mare pentru Oltchim.
Au urmat şase ani de tergiversări ale privatizării Oltchim şi un război zgomotos între conducerea combinatului şi acţionarul minoritar principal, nemţii de la PCC, fără ca problemele de fond ale Oltchim să fie rezolvate pentru ca în final Oltchim să fie răpusă sub presiunea pierderilor şi să-şi declare insolvenţa.
Statul nici nu a ajutat Oltchim să se salveze, nici nu s-a grăbit să vândă compania unui investitor strategic care ar fi putut să facă acest lucru decât în ultima clipă, atunci când compania era prea bolnavă pentru a se mai putea face ceva sau pentru a fi interesantă pentru privatizare.
Investitorii de pe bursă au crezut în salvarea Oltchim până în ultima clipă amăgiţi de declaraţiile oamenilor înalţi de la stat că există investitori care vor să cumpere Oltchim.
Chiar pe 17 ianuarie Varujan Vosganian, ministrul Economiei, declara citez “până miercuri voi alege o formulă pentru salvarea Oltchim”, pentru ca decizia “salvatoare” anunţată câteva zile mai târziu să fie insolvenţa combinatului.
Ne mai rămâne doar speranţa că statul îşi va lista în anii următori şi celelalte “perle” pe bursă, iar brokerii vor face efortul de a introduce tranzacţiile short pe acţiunile acestora pentru ca bursa să înflorească descoperită de românii care se vor înghesui să parieze pe incompetenţa statului.
Adrian Cojocar este redactor ZF pe Pieţe de capital
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
