Nicio altă mare bancă centrală a lumii nu se află într-o poziţie mai dificilă decât Banca Centrală Europeană. De aceea, decizia luată în şedinţa de politică monetară de astăzi ar trebui să fie, spun pieţele, analiştii şi economiştii, una istorică. Cei mai mulţi se aşteptau ieri ca ultimul apărător al euro şi al uniunii monetare europene să dea startul la creşterea dobânzilor. Unii au făcut presiuni pentru majorări-şoc, pe măsura inflaţiei scăpate de sub control. Alţii au aşteptat decizia cu inima strânsă. Interesele sunt enorme, iar orice greşeală riscă să fie fatală.
Lumea a intrat de mai bine de un an într-o nouă eră financiară, a dobânzilor mari şi creditului scump, împinsă acolo de inflaţia record şi din ce în ce mai puternică, însă Banca Centrală Europeană a ezitat până acum să facă un pas decisiv înainte şi are motive să fie prudentă.
Criza datoriilor din zona euro, efect al crizei financiare globale, a avut drept cauză principală diferenţele mari, unele ca nişte prăpăstii, dintre economiile regiunii. Pe de o parte au fost statele excedentare, cele mai multe nordice, obsedate de productivitate şi de disciplină fiscală şi bugetară, iar de cealaltă ţările rezistente la reforme, cu politicieni populişti, puternic îndatorate şi cu sisteme bancare şubrede care se hrăneau cu datoriile statului.
În cele din urmă, primele au sfârşit prin a finanţa bailouturile celorlalte în schimbul unor măsuri dure de austeritate. Între timp, diferenţele s-au mai atenuat, dar nu au dispărut. Inflaţia, penuriile şi comportamentul pieţelor le pun acum în evidenţă. Harta inflaţiei arată că nu există o zona de mijloc, iar extremele sunt foarte îndepărtate.
Ţări precum Germania, Finlanda, Austria şi Olanda aveau în iunie, luna pentru care Eurostat are cele mai recente date, inflaţii mai mici de 10%. În Franţa, indicatorul era de 6,5%. La extrema cealaltă, creşterile de preţuri se apropiau şi chiar depăşeau 20% în statele baltice.
Principalul instrument prin care o bancă centrală poate frâna sau accelera inflaţia este rata dobânzii de politică monetară. O dobândă mai mare scumpeşte creditarea şi banul, descurajează consumul şi astfel încetineşte inflaţia.
Timp de aproape un deceniu, cu dobânzile duse până în teritoriul negativ, BCE a încercat să accelereze inflaţia în zona euro, aproape moartă înainte de pandemie, iar acum n-o mai poate opri. Dacă ridică dobânzile în paşi mari, aşa cum face de ceva timp Rezerva Federală americană, în teorie ar tăia din energia inflaţiei şi ar face pe placul politicienilor germani, care se plâng că dobânzile prea mici erodează economiile depuse la bancă de pensionarii din ţara lor, dar ar lovi în alţii.
Spre exemplu, costurile de finanţare are Italiei au crescut în ultimele săptămâni, în parte datorită aşteptărilor ca BCE să majoreze dobânzile, în parte din cauza crizei guvernamentale în care a intrat această ţară. Italia este una dintre economiile cu cele mai mari datorii, iar din cauza lor, în criza anterioară a ajuns cu un picior afară din zona euro, la fel ca Grecia.
Atunci, costurile de finanţare ale guvernului au crescut până la la niveluri nesustenabile, iar povara datoriilor a dus sistemul bancar în pragul colapsului. Băncile aveau în portofoliile lor prea multe obligaţiuni guvernamentale italiene.
În perioada de vârf a crizei, în 2012, diferenţa între yieldurile obligaţiunilor pe zece ani germane, etalonul Europei – Germania se finanţează cel mai ieftin -, şi cele italiene atinsese aproape 500 de puncte de bază. Spreadul a reînceput să crească şi este trecut de 200 de puncte de bază, faţă de un minim de 18 puncte în 2007, înainte de marea criză.
Dacă BCE majorează dobânzile, trebuie să pună la punct un mecanism credibil care să ţină jos costurile de finanţare ale economiilor cu probleme. Împingând în sus dobânzile, banca centrală a zonei euro frânează şi revenirea sau creşterea economică.
Iar recesiunea bate la uşa multora dintre ţările regiunii. Germania, cea mai mare economie europeană, este una dintre acestea. Şi nu degeaba se spune că atunci când Germania strănută, ceilalţi fac gripă. Se pare că de data aceasta economia germană se îmbolnăveşte ceva mai grav.
Se confruntă cu o criză energetică, în care o penurie de gaze naturale riscă să paralizeze o parte însemnată din industrie. Apoi, seceta prelungită a coborât cotele fluviului Rin până acolo încât este pus în pericol transportul cu barja către unele dintre cele mai mari zone industriale ale Europei.
Ultima dată când Germania s-a confruntat cu o astfel de problemă a ajuns pe marginea recesiunii. Prin urmare, dacă BCE majorează prea mult dobânzile, paralizează de tot motorul de creştere al Europei. O altă problemă pentru instituţia care îşi are sediul la Frankfurt este deprecierea euro. Acest lucru este cauzat de dobânzile mai mari din SUA, de ezitările BCE şi de problemele din zona euro. Euro slab înseamnă importuri de materii prime, care de obicei sunt tranzacţionate în dolari, mai scumpe şi prin urmare inflaţie mai mare. Tendinţa ar fi o problemă tot pentru Germania, care este conectată puternic la comerţul internaţional. Importă componente şi materii prime, le asamblează, le prelucrează, le încorporează în produse cu valoare adăugată mare şi le exportă. Companiile, ca să exporte la preţuri competitive, trebuie să accepte un profit mai mic. La inflaţia importată se adaugă şi inflaţia internă. Creşterile de preţuri sunt vătămătoare mai ales în economiile unde nivelul de trai este mai mic. În zona euro, în această poziţie sunt Italia, Spania, Portugalia, Slovacia, balticele şi Grecia. Scumpirile se simt şi în Grecia, epicentrul crizei datoriilor. Dar această ţară pare mai bine plasată pentru a rezista crizei costului de trai. Inflaţia este mai mare decât în Germania, dar germanii se înghesuie pe plajele greceşti. Preţurile mari nu sunt o povară pentru afaceriştii din turismul grecesc. Iar anul acesta se anunţă a fi unul record pentru turismul din ţara mediteraneeană. În acest context, cei mai mulţi analişti se aşteptau ieri ca BCE să decidă creşterea dobânzii de politică monetară cu 25 până la 50 de puncte de bază. Ultima dată când instituţia a majorat dobânda a fost în 2011, în plină criză economică şi financiară, şi a trebuit să dea înapoi rapid deoarece turbulenţele s-au transformat într-o criză existenţială pentru euro. Panica de pe pieţe s-a disipat doar după ce şeful de atunci al BCE – acum posibil viitor premier demisionar al Italiei – a ameninţat că va arunca toate resursele în lupta cu speculatorii financiari pentru salvarea euro. Dar BCE avea atunci o ţintă clară. Acum trebuie să aleagă răul cel mai mic. Dar care să fie acesta?
