Reducerile de taxe din 2017 şi propunerile de cheltuieli făcute de democraţi în acest an reaprind temerile că datoria Americii creşte prea puternic. Deficitele anuale urmează să depăşească 1.000 mld. dolari în 2022, iar Biroul Congresional pentru Buget anticipează că datoria va totaliza 93% din PIB până la sfârşitul următorului deceniu.
Totuşi, costurile de finanţare se situează la minime istorice, în pofida creşterii puternice a deficitelor şi datoriei în anii de după criza financiară. Datoria ca procente din PIB a crescut de la 34% înainte de recesiune la 78% la sfârşitul anului 2018. Randamentele titlurilor de trezorerie pe de altă parte au scăzut de la peste 4% înainte de recesiune la 2,7%.
Acest lucru sugerează că investitorii nu se tem să deţină volume ridicate de credit. În teorie, nivelurile ridicate ale datoriei ar trebui să determine o creştere a dobânzilor, însă în practiceă investitorii sunt fericiţi să crediteze în continuare SUA în orice vremuri, indiferent de cât împrumută ţara.
Economiştii au dezbătut cât de mare poate fi datoria unei ţări înainte ca aceasta să-i afecteze creşterea. Într-un studiu, Carmen Reinhart, profesor la Harvard University, şi Kenneth Rogoff, fost economist-şef la FMI, au constatat că ţările cu un volum al datoriei de peste 90% din PIB tind să aibă rate mai lente de creştere.
Acum, unii economişti proeminenţi spun că deficitele americane nu contează foarte mult până la urmă, şi nu ar fi rău ca acestea să fie majorate şi mai mult pentru programe avantajoase cum ar fi un proiect de infrastructură.
„Nivelurile datoriei din SUA nu sunt catastrofale”, a declarat Olivier Blanchard, economist la Peterson Institute for International Economics.
„Ne putem, fără îndoială, permite o datorie mai mare dacă există motive bune pentru creşterea acesteia. Nu există motive de panică”.
Blanchard, la rândul său fost economist-şef la FMI, a făcut apel la economişti şi strategi să-şi reanalizeze poziţiile privitoare la datorie. Esenţa argumentului lui Blanchard este că atunci când dobânda finanţării guvernului se situează sub rata de creştere a economiei, finanţarea datoriei ar trebui să fie sustenabilă. Dobânzile vor rămâne probabil scăzute în următorii ani pe măsură ce populaţia îmbătrâneşte. O populaţie în curs de îmbătrânire se împrumută şi cheltuie mai puţin şi limitează cât de mult investesc firmele, ţinând jos costurile de finanţare.
Acest lucru sugerează că guvernul american nu se va confrunta cu o nevoie urgentă de a diminua datoria.
Blanchard nu argumentează însă că guvernul ar trebui să-şi crească datoria fără discriminare.
Unii economişti de stânga merg şi mai departe, susţinând un nou mod de gândire cu privire la politica fiscală, cunoscut drept Teoria Monetară Modernă.
MMT argumenetează că strategii nu sunt constrânşi de capacitatea de a găsi investitori în obligaţiuni care finanţează deficitele, pentru că guvernul american poate, dacă ar fi necesar, să-şi tipărească propria monedă pentru a finanţa deficitele sau a onora plăţile către deţinătorii de obligaţiuni, ci de abilitatea economiei de a susţine cheltuielile şi locurile de muncă suplimentare fără deficite şi fără o creştere a inflaţiei.
În loc să încerce să determine dacă o politică nouă va creşte deficitul, legislatorii ar trebui să analizeze dacă noile cheltuieli ar putea duce la o creştere a inflaţiei sau ar crea probleme în economie, potrivit economistului Stephanie Kelton, profesor la Stony Brook University.
Dacă economia are capacitatea de a absorbi acele cheltuieli fără ca presiunile legate de preţuri să crească, strategii nu au nevoie să ìcompensezeî cheltuielile respective, potrivit lui Kelton. Dacă presiunile cresc, însă, strategii pot majora taxele sau banca centrală americană poate majora dobânzile.
Până acum, creşterea datoriei guvernamentale nu a dus la majorări puternice de preţuri. Inflaţia s-a menţinut la sau sub ţina Fed în cea mai mare parte a ultimului sfert de secol.
Şi totuşi, mulţi alţi economişti nu sunt pregătiţi să îmbrăţişeze aceste idei.
Alan Auerbach, economist la University of California, spune că teoria MMT este o prostie şi ar putea duce la inflaţie nedorită. Între timp, Grecia şi Italia sunt două exemple recente de ţări care par să fi atins praguri unde niveluri ridicate ale datoriei duc la dobânzi mai mari şi durere economică. Poate că şi SUA au un astfel de prag, dar neperceput încă.
Continând să înregistreze deficite însemnate, SUA încetineşte creşterea salariilor, crescând procentul din buget dedicate finanţării trecutului şi pune ţara în pericol de a se confrunta cu o criză fiscală, spune Marc Goldwein, vicepreşedinte al Comitetului pentru un Buget Federal Responsabil.
Semnalele pieţelor privitoare la dobânzi pot fi înşelătoare şi periculoase. Binecuvântând SUA cu dobânzi atât de mici în prezent, spune acesta, este posibil ca pieţele financiare să “ne ofere frânghia cu care să ne spânzurăm”.
