Odată cu oficializarea Brexitului, astăzi, ora 23 GMT, cade mitul ireversibilităţii integrării în Uniunea Europeană, iar desprinderea Marii Britanii de Uniune accentuează rupturile din blocul comunitar şi chiar din Regatul Unit. Ies în evidenţă şi problemele economice şi politice care derivă din această fragmentare. Pentru Europa de Est, Brexitul reprezintă pierderea unui fost aliat care a ajutat naţiunile foste comuniste să intre în tabăra Occidentului.
După ora 23 GMT, Marea Britanie nu va mai fi un stat membru al UE. Legăturile Regatului cu Europa Continentală nu vor fi retezate brusc. Va urma o perioadă de tranziţie până cel puţin în decembrie. Procesul va defini noua relaţie dintre UE şi Marea Britanie în toate domeniile ani de zile de acum în colo, scrie Financial Times, un ziar britanic cu mesaj anti-Brexit.
De la originile sale, în Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, înfiinţată în 1951, UE şi predecesorii acesteia au întruchipat aspiraţia de a aduce la un loc naţiuni şi oameni într-o uniune paşnică şi din ce în ce mai strânsă, dar într-un mod voluntar. De zece ani în interiorul UE se dezvoltă o forţă centrifugă sub forma populismului naţional, vizibil din Franţa şi Olanda până în Ungaria şi Polonia. În Marea Britanie, vulcanul populist a erupt. Această tendinţă europeană poate fi comparată cu ascensiunea naţionalismelor musculoase în Brazilia, China, India, Rusia, Turcia şi SUA. Însă abia acum, la peste 60 de ani de la crearea Tratatului de la Roma de înfiinţare a UE, o ţară părăseşte Uniunea - care va însemna 27 de state, în loc de 28.
Plecarea Marii Britanii arată că nimic nu este inevitabil în ceea ce priveşte integrarea europeană. Pentru mulţi lideri politici europeni, Brexitul este o greşeală. Acest sentiment este copleşitor în rândul pro-europenilor din Europa de Est. Includerea acestei regiuni mai sărace a Europei în UE a fost susţinută cu putere de guvernele succesive de la Londra după sfârşitul Războiului Rece. Trebuie spus însă că această prietenie nu s-a bazat întotdeauna pe altruism, remarcă Emerging Europe.
Marea Britanie a sprijinit o Uniune Europeană mai largă, dar mai puţin unită, pentru a contra eforturile franco-germane pentru o integrare mai profundă. Într-un celebru serial de comedie britanic, un ministru al administraţiei fictiv primeşte de la secretarul său un rezumat al relaţiilor dintre Marea Britanie şi Europa: „În cel puţin ultimii 500 de ani, Regatul a avut acelaşi obiectiv de politică externă - să creeze o Europă dezbinată“.
În 2004, când UE a primit Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia şi Slovenia (dar şi Cipru şi Malta) în curtea sa în ceea ce este cel mai mare efort de extindere din istorie, Marea Britanie şi Danemarca au fost singurele state din UE care şi-au deschis complet piaţa muncii pentru cetăţenii noilor membri.
„Apoi, Marea Britanie a susţinut aderarea Bulgariei şi României în 2007 şi a Croaţiei în 2013. În acelaşi timp, era văzută ca un avocat puternic al unei extinderi şi mai mari. Mulţi ani Marea Britanie a avut iniţiativa în a aduce Turcia în UE“, spune James Ker-Lindsay, cercetător la London School of Economics. Tony Blair, premier britanic între 1997 şi 2007, s-a remarcat ca susţinător energic al lărgirii UE, mai ales după războaiele iugoslave din 1992-1995 şi după războiul din Kosovo din 1999. Argumentul lui Blair era că doar apartenenţa la UE ar pune capăt pentru totdeauna conflictelor interetnice din Balcanii de Vest. Ce a urmat arată ca politicianul a avut dreptate parţial. Macedonia de Nord a acceptat să-şi schimbe numele pentru a pune capăt unui conflict vechi de decenii cu Grecia şi a putea astfel să facă un pas important spre aderarea la UE. Aceasta doar pentru ca Franţa să spulbere speranţele europene ale Macedoniei şi să alimenteze, astfel, cu energie curentul naţionalist macedonean. După Brexit, cine va mai promova lărgirea UE se întreabă Emerging Europe.
În ochii Franţei, Londra a reprezentat liberalismul economic excesiv şi de aceea Parisul a blocat iniţiativele care ar fi îmbunătăţit coeziunea Uniunii şi eficienţa acesteia. Pe măsură ce Brexitul s-a apropiat, a devenit evident cât de multe chestiuni economice şi de securitate rămân îngrijorări comune de ambele părţi.
Pentru o rezolvare durabilă a acestor probleme va fi nevoie de cooperare. UE post-Brexit pierde 13% din locuitorii săi şi 15% din PIB, dar, pe hârtie, va rămâne a doua cea mai mare forţă economică din lume. Marea Britanie, însă, singură, va rămâne prinsă între superputerile lumii într-un moment în care rivalitatea dintre SUA şi China începe să modeleze lumea. Apartenenţa la NATO şi istoria vor face ca Marea Britanie şi statele europene să încline mai degrabă către Washington decât către Beijing, neavând alte opţiuni, însă din cauza Brexitului Londrei îi va fi mai greu să joace rolul tradiţional de după război de punte între SUA şi Europa continentală.
Brexitul polarizează şi fragmentează chiar Marea Britanie. Există o diviziune clară între tabăra pro-Brexit şi cea anti-Brexit. Spre exemplu, liderii politici scoţieni îşi vor ţara, inclusă în Regatul Unit, în interiorul UE, nu în afară. Acest lucru nu va fi posibil decât dacă Scoţia îşi câştigă independenţa. Parlamentul scoţian pregăteşte deja terenul pentru un referendum privind independenţa ţării faţă de Marea Britanie.
