Pentru a opri inflaţia, câteva guverne au introdus mecanisme de control al preţurilor în unele sectoare, uneori cu succes, alteori nu. Adepţii pieţei libere nu le vor, spunând că singurele forţe care pot influenţa preţurile trebuie să fie cererea şi oferta deoarece o perturbare artificială într-o parte afectează şi cealaltă parte.
Dar în prezent pieţele unde preţurile au sărit în sus cel mai mult nu sunt tocmai libere, în sensul că factorii care influenţează oferta nu sunt naturali, ci ţin de război, geopolitică, pandemie şi lăcomie. Prin urmare, pot ajuta mecanismele de control strategic al preţurilor la stoparea unei inflaţii folosite ca armă?
Este o întrebare pe care Isabella Weber, profesor de economie la Universitatea Massachusetts Amherst, o punea în urmă cu mai bine de un an, când inflaţia din Europa şi SUA încă nu atinsese cotele de vârf şi când marile bănci centrale abia începeau să vadă adevăratele dimensiuni ale inflaţiei. Ea a amintit, într-un articol pentru The Guardian, că pentru a preveni explozia inflaţiei după cel de-al Doilea Război Mondial, cei mai mari economişti ai Americii au recomandat măsuri de control strategic al preţurilor.
Weber scria anul trecut că unul dintre cele mai puternice motoare ale inflaţiei a fost în mare parte ignorat: o explozie a profiturilor. În 2021, marjele de profit din sectoarele nefinanciare din SUA atinseseră cote nemaivăzute de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. În unele sectoare situaţia s-a menţinut. Companiile din energie sau traderii de materii prime uimesc şi acum prin profiturile record.
Asemănările nu sunt o coincidenţă. Sfârşitul războiului a adus o restructurare bruscă a producţiei, ceea ce a creat blocaje pe lanţurile de aprovizionare similare celor din timpul pandemiei şi de după. Atunci, ca şi acum, mari corporaţii cu putere de control pe piaţă au folosit problemele de aprovizionare ca pe o oportunitate pentru majorarea preţurilor şi acumularea de profituri nemeritate.
Atunci, ca şi acum, a existat o explozie a cererii datorită economiilor mari făcute de gospodării. În timpul războiului, acestea au fost rezultatul creşterii veniturilor şi al raţionalizărilor; în timpul COVID-19, cel al lockdownurilor şi al stimulentelor oferite de stat. În ambele cazuri, lanţurile de aprovizionare au fost întrerupte. Aici se opresc comparaţiile. În timpul conflictului, administraţia Roosevelt a impus controale stricte ale preţurilor şi a instituit Biroul de Administrare a Preţurilor. În comparaţie cu Primul Război Mondial, creşterea preţurilor a fost lentă, în timp ce creşterea producţiei a fost aproape dincolo de imaginaţie.
După război, o întrebare care s-a pus a fost ce de făcut în continuare cu preţurile, ar trebui ca mecanismele de control să fie retrase dintr-o dată şi la scară largă, aşa cum au cerut democraţii din sud, republicanii şi marile afaceri sau să devină un instrument care să asigure că acestea au un rol de jucat în tranziţia către o economie postbelică? Unii dintre cei mai distinşi economişti americani ai secolului XX au cerut în New York Times continuarea controlului preţurilor. Motivele pe care le-au prezentat se aplică şi situaţiei actuale. Economiştii au susţinut că atât timp cât blocajele fac imposibil ca oferta să satisfacă cererea, controalele preţurilor pentru bunurile importante ar trebui menţinute pentru a preveni creşterea preţurilor.
Şeful instituţiei de control al preţurilor din timpul războiului, John Kenneth Galbraith, s-a alăturat acestor apeluri. El a explicat că „rolul controlului preţurilor“ este „strategic“. Preşedintele Truman era conştient de riscurile pe care le presupunea renunţarea la controlul preţurilor. La 30 octombrie 1945, el a avertizat că după Primul Război Mondial SUA „pur şi simplu au renunţat la puţinele controale care fuseseră stabilite şi au lăsat natura să-şi urmeze cursul“. Şi a îndemnat: „Rezultatul ar trebui să fie o lecţie pentru noi toţi. O spirală ascendentă ameţitoare a salariilor şi a costului vieţii a dus la criza din 1920 – o prăbuşire care a răspândit falimentul, executările silite şi şomajul în toată ţara.“ Cu toate acestea, controalele preţurilor au fost retrase în 1946, reactivând inflaţia şi creând un ciclu de avânt economic şi oprire (boom and bust).
În actualul val de inflaţie, scrie Weber, băncile centrale au reacţionat prin reducerea stimulului monetar – când ea a scris articolul, bancile centrale încă nu se gândeau să majoreze dobânzile -, dar acest lucru nu va repara problemele de pe lanţurile de aprovizionare. De aceea, este nevoie de dezbateri serioase privind controlul strategic al preţurilor, exact aşa cum s-a făcut după război.
Economista aminteşte cum în 2021 specialiştii în economei erau împărţiţi în principal în două tabere: într-una erau cei care asigurau că factorii care produc inflaţie sunt trecători şi de aceea scumpirile nu vor ţine mult, iar în cealaltă erau cei care se temeau de stagflaţie, ei cerând cumpătare bugetară şi majorarea dobânzilor. Însă exista o a treia opţiune: ca guvernele să ţintească preţurile care contribuie cel mai mult la inflaţie în loc să aplice măsuri de austeritate care ar risca să aducă economiile în recesiune. Ce a urmat a fost o serie de bâlbe. BCE şi Fed au stat mult timp în prima tabără. Fed a trecut la acţiune prin creşterea dobânzilor în martie 2022, iar BCE a reacţionat abia în iulie 2022. Întârzierea a făcut ca majorările de dobânzi să fie uriaşe. Inflaţia abia acum pare că se retrage, dar prea lent, iar economia zonei euro este în recesiune. De austeritate nu vrea să mai audă nimeni, deşi instituţiile financiare şi economice internaţionale cer guvernelor să retragă stimulentele plătite de la buget şi introduse pentru a proteja firmele şi gospodăriile de şocurile pandemiei şi crizei energetice. Ungaria este un caz aparte pentru că a trecut prin toate taberele şi a ales şi opţiunea controalelor de preţ. Aceasta pentru că guvernul şi banca centrală nu au acţionat coordonat. Banca centrală maghiară este cea care a dat startul creşterilor de dobânzi, în timp ce guvernul cheltuia masiv pe cadouri electorale. Pentru că rămânea rapid fără bani, Budapesta a introdus o serie de măsuri ce pot fi considerate de austeritate, cum ar fi oprirea investiţiilor. De asemenea, pentru că inflaţia ajunsese, şi încă mai este, cea mai puternică din UE, executivul a introdus plafoane de preţ, la carburanţi şi la alimente considerate de bază. Plafonarea preţurilor carburanţilor a trebuit retrasă pentru că producea penurie de benzină şi motorină, producţia internă fiind blocată, iar furnizorii refuzând să importe pentru a nu vinde în pierdere. Retragerea a dat un impuls suplimentar inflaţiei. Plafonarea preţurilor alimentelor de bază s-a simţit prea puţin, majoritatea produselor alimentare devenind mai scumpe decât în ţările vecine, de vină fiind materiile prime şi importurile scumpe şi deprecierea forintului. Mai recent, guvernul a forţat magazinele să introducă promoţii, cu obligaţia de a afişa că preţurile reduse se datorează campaniei de luptă cu inflaţia a guvernului. Însă această măsură a fost luată când, pentru că se confruntă cu scăderea consumului, retailerii deja se iau la întrecere în a reduce preţurile. Pentru că promoţiile sunt mai mari decât cele cerute de guvern, magazinele nu mai sunt obligate să afişeze că acţionează la cererea guvernului. Inflaţia frânează în sfârşit mai puternic, de la 24% în aprilie la 21,5% în mai, în principal mulţumită scăderii preţurilor energiei şi carburanţilor. Traiectoria nu reflectă încă promoţiile din retail. Economia este în recesiune de mai mult timp. În Marea Britanie, şi ea un caz atipic din cauza şocurilor economice produse de Brexit, guvernul ia şi el în considerare introducerea de controale de preţ pentru mâncare – o măsură mai eficientă în îmblânzirea inflaţiei decât creşterile de dobânzi, consideră The Guardian.
