Business Internaţional

Motivul ”sinistru” pentru care oamenii se întrăgostesc

Motivul ”sinistru” pentru care oamenii se întrăgostesc

Autor: Maria Tufan

05.03.2016, 11:00 4399

Inima îţi bate mai tare, glandele se deschid producând mici bobiţe de transpiraţie, iar corpul începe să producă hormonii care îţi dau o senzaţie de ameţeală şi de căldură pe interior. Acestea sunt doar câteva dintre procesele biologice pe care le resimţim atunci când ne îndrăgostim.

Şi cum iubirea a fost dintotdeauna un sentiment universal, devenind parte a fiinţei umane, arta şi cultura au fost „îmbibate” de-a lungul timpului cu mesaje referitoare la iubiri pierdute şi câştigate. Pe rafturile bibliotecilor stau, astăzi, mii de versuri despre dragoste. „Iubirea nu-i al vremii măscărici”, scria Shakespeare în sonetul 116: „O dragoste nu trece-n ore, nici în ani/ Ea orele înfruntă curajoasă până atunci când mâna morţii ţi-o fură.”

Iar poetul britanic pare să fi avut mai multă dreptate decât şi-ar fi imaginat. Aruncându-ne privirea spre evoluţia sentimentului de iubire din lumea animală, începe să devină din ce în ce mai clar că dragostea îşi are începuturile cu mult înaintea apariţiei omenirii. Şi, mai mult, s-ar părea că aceasta a luat naştere din motive chiar stranii, scrie într-un material BBC.

Drumul către dragoste, aşa cum o ştim noi azi, a început cu actul sexual – unul dintre primele lucruri pe care fiinţele vii, aflate pe Pământ, şi-au dat seama cum să-l facă şi care a luat naştere ca un mod de-a transmite genele unei noi generaţii. 

Pentru a putea iubi, însă, viaţa a avut nevoie mai întâi de un creier, care să poată să se ocupe de emoţii şi sentimente. Iar acesta din urmă a luat forma pe care o ştim acum abia după câteva miliarde de ani de la apariţia primei fiinţe vii. La începuturile lui însă, creierul nu era decât o mică adunătură de celule.

Pentru a înţelege, însă, cum a evoluat totul, este nevoie să derulăm rapid, în urmă cu 60 de milioane de ani, atunci când au apărut primii membri ai familiei noastre – primatele. Chiar şi aşa, în ciuda puternicelor asemănări dintre noi şi maimuţe vizibile încă de la început, alte câteva milioane de ani au mai trecut până ce câtorva specii de primate să li se dezvolte creierul până la formarea omului modern.    

Dar dimensiunea creierului avea să fie o problemă. Pe măsură ce acesta creştea, copiii trebuiau născuţi înainte de a se dezvolta în totalitate, dimensiunea capului fiind altfel mult prea mare pentru a ieşi din trupul mamei. Rezultatul a fost că, atât puii de gorile şi cimpanzei, cât şi cei ai  oamenilor, apar pe lume dependenţi de grija părinţilor lor. Iar acest lucru a condus, de-a lungul evoluţiei, la o altă problemă.

În rândul multor primate, o mamă cu un pui dependent de ea este considerată indisponibilă pentru un nou act de împerechere. Pentru a ajunge să se reproducă, masculii obişnuiesc adesea să omoare puiul. Acest tip de infanticid este răspândit în cadrul mai multor specii de animale, ca exemplu stând gorilele, maimuţele şi chiar delfinii.

Kit Opie, cercetător şi profesor la University College London din Marea Britanie, a analizat astfel de comportamente împreună cu colegii săi şi au ajuns să înţeleagă în cele din urmă cum a luat naştere monogamia. Cum s-a putut întâmpla asta?

Aproximativ o treime din primate formează relaţii monogame de tipul mascul-femelă, iar prin studiile sale, Opie a sugerat, în 2013, că acest lucru nu ar fi fost posibil fără infanticid. Crimele pe care le făceau masculii pentru a reuşi să se împerecheze au devenit treptat periculoase – aceştia nu puteau fi siguri dacă puiul era al lor sau al altui mascul. Astfel, speciile în care masculii şi femelele au început să dezvolte legături mult mai puternice decât cele realizate strict pentru reproducere, au devenit mult mai longevive. Masculii au început să contribuie la creşterea puilor, iar rezultatul a condus, 20 de milioane de ani mai târziu, la ceea ce numim acum monogamie.

Studiile şi istoria evoluţionistă au mai arătat şi că anumite aspecte legate de iubire sunt declanşate de părţi ale creierului nostru apărute în structura sa abia recent. Stephanie Cacioppo, cercetător la University of Chicago din Illinois, Statele Unite, a încercat să răsfoiască şi să analizeze toate materialele ştiinţifice apărute despre creier, pentru a depista care părţi din acesta contribuie cel mai mult la sentimentul de dragoste. A descoperit, astfel, că cele mai abstracte şi intense stări de iubire provin din acea parte a creierului numită girus angular. Tot din acest loc pleacă şi posibilitatea înţelegerii unor aspecte delicate ale limbii, precum metaforele, girusul fiind legat de căile de transmitere ale mai multor simţuri. Ne putem imagina, deci, că girusul angular al lui Shakespeare era activ atunci când compunea sonete de iubire.

Girusul angular nu a fost descoperit până acum decât la speciile mari de primate şi la oameni.

„Nu ştim exact ce rol joacă această parte în cazul primatelor”, spune Cacioppo, „studiile efectuate de noi nu au putut fi făcute pe maimuţe”. Nu ştim, deci, ce simt cimpanzeii despre partenerii lor, însă suntem siguri că nu le scriu acestora poezii de dragoste. Dar acest lucru nu este o regulă nici măcar pentru toate fiinţele umane.

Cacioppo a reuşit prin studiile sale să indice o legătură puternică între dezvoltarea fizică a creierului şi apariţia sentimentelor de iubire. De cealaltă parte, părerea lui Opie despre cum infanticidul este cel care a dat startul acestui proces este destul de controversat. Mulţi oameni de ştiinţă nu sunt de acord cu legătura dintre uciderea puilor şi apariţia monogamiei, respectiv a ceea ce numim iubire.

Antropologistul Robert Sussman de la Washington University din St. Louis, Missouri, este unul dintre sceptici. Acesta este de părere că atât infanticidul, cât şi monogamia, sunt obiceiuri atât de neobişnuite încât este puţin probabil ca între ele să existe vreo legătură. Un alt studiu, publicat în 2014, sugerează că monogamia ar fi evoluat ca o consecinţă a „strategiei de apărare a partenerului” – masculii îşi păzesc perechea pentru a se asigura că niciun alt rival nu îi va lua locul. Un an mai târziu, un alt studiu, realizat pe lemuri (o altă specie de primate), ar fi arătat că, de fapt, legătura puternică dintr-un cuplu animal a luat naştere în urma competiţiei puternice dintre femele.

Ceea ce este cu adevărat sigur este că multe maimuţe cresc liniştite fără a avea părinţi uniţi de o legătură specială şi, probabil, fără nicio urmă de iubire romantică. Există totuşi un lucru pe care toate primatele îl au în comun: legătura extrem de puternică dintre mamă şi pui.

Sussman sugerează că procesele realizate de creier deturnează tipul de afecţiune pe care primatele le au faţă de puii lor, transformând-o în tipul de dragoste romantică. Dovezile colectate până acum de neoroştiinţă tind să îi dea dreptate. Deşi iubirea este greu de definit, neorologii au căzut de acord că există câteva etape esenţiale în apariţia acesteia.

Prima etapă ar fi dorinţa sexuală – atracţia pe care o resimţim faţă de o altă persoană. Atingerea acesteia eliberează o serie de substanţe chimice ce ne oferă nu doar o stare de bine, ci şi o „poftă” pe care nu o putem diminua decât în prezenţa ei.

Părţi din sistemul limbic, una dintre cele mai vechi componente ale creierului uman, sunt active în special în această etapă. Aici este inclusă şi insula, o zonă cunoscută pentru activitatea sa legată de experienţe intense emoţional. Partea ventrală a corpului striat este şi ea implicată. Aceasta este zona creierului care se ocupă de sistemul de recompensare – când vedem o faţă drăguţă, aceasta se aprinde. Aşa se explică mulţumirea şi încântarea pe care le simţim atunci când ne uităm la faţa persoanei dorite.

Când dorinţa trece în etapa următoare – mai exact iubirea – sistemul limbic începe să joace din nou un rol cheie. Acesta începe să pompeze dopamină, dar şi hormonul numit oxitocină, substanţe chimice menite să creeze legături strânse între oameni.

„Acest proces presupune faptul că plăcerea intensă rezultată din dorinţele sexuale pot conduce direct spre dragoste”, spune Cacioppo. „Iubirea tinde să crească şi să se dezvolte din dorinţă. Nu poţi iubi pasional pe cineva faţă de care nu ai simţit niciodată dorinţă.”

Exact în acelaşi timp, însă, zonele mai avansate ale creierului îşi încetează funcţionarea. De exemplu, cercetările arată că părţi ale cortexului prefrontal, zonă implicată în luarea deciziilor raţionale, devine în momentele acelea inactivă.

Putem spune că în această etapă suntem „îndrăgostiţi nebuneşte”, la propriu. Thomas Lewis, neorolog la University of California, San Francisco, povesteşte cum „oamenii îndrăgostiţi nu mai procesează lumea din jurul lor”. „Pur şi simplu nu mai poţi evalua persoana de lângă tine în mod critic şi nu mai poţi avea un comportament cognitiv.”

Serotonina, substanţa care ne dă o senzaţie de calm, este şi ea suprimată, iar acest lucru este explicabil dacă realizăm cât de obsedaţi tindem să devenim atunci când suntem îndrăgostiţi. Nivelul de serotonină scăzut mai este întâlnit în creierele indivizilor care suferă de tulburări psihologice, precum tulburarea obsesiv-compulsivă.

„Ceea ce vrea evoluţia de la etapa îndrăgostitului este, de fapt, să aducă partenerii cât mai aproape unul de celălalt pentru a sfârşi prin reproducere”, explică Lewis.

Starea intensă şi obsesivă de la început nu se resimte totuşi decât pentru o perioadă scurtă de timp. După câteva luni, intervine etapa companiei. Nivelele de serotonină şi de dopamină revin la normal, dar senzaţia de apropiere şi de legătură se păstrează datorită oxitocinei.     Potrivit cercetărilor, suprimarea oxitocinei într-o specie monogamă va înceta comportamentul monogam.

„Legătura puternică dintre oameni nu este menţinută de dopamină sau de încântarea delirantă de la început. Ele au desigur rolul lor, însă pe parcurs se liniştesc”, spune Lewis. Ceea ce ne întoarce la teoria lui Sussman, potrivit căreia, iubirea romantică a evoluat şi s-a bazat pe procese hormonale asemănătoare ca cele care intervin în legăturile dintre mamă şi copil.

În ambele tipuri de cercetări, atât cele animale, cât şi cele realizate pe oameni, s-a demonstrat în mod clar că separarea de „cineva iubit” duce la durere emoţională. Devine, deci, uşor de înţeles motivul pentru care preferăm să avem legături cât mai lungi, evitând despărţirile.

Sistemul limbic joacă un rol important în toate etapele cunoscute ale iubirii. Multe alte mamifere, şi chiar şi unele reptile, posedă un fel de sistem limbic mai puţin dezvoltat. Această parte a creierului pare să fi apărut înainte de primele primate, şi nu odată cu ele. Cu alte cuvinte, creierele animale au experimentat forme incipiente de iubire cu sute de milioane de ani în urmă. Evoluţia creierului a fost cea care ne-a împins strămoşii spre o dezvoltare capabilă să simtă tipul romantic de dragoste.

Fie că a fost infanticidul sau legătura puternică dintre mame şi pui, s-ar părea că acestea sunt fenomenele datorită cărora suntem capabili să simţim iubirea, aşa cum o ştim în prezent. Iar pentru asta, fiinţele umane rămân profund îndatorate strămoşilor lor, primatele.

 
 
 
 
AFACERI DE LA ZERO