O conversaţie de vreo două minute s-a derulat în felul acesta într-o cafenea din Chişinău, cu replici în română de o parte şi în rusă de cealaltă parte.
Situaţii ca aceasta au loc frecvent în Chişinău, iar pentru localnici nimic nu-i de mirare, deşi eu am rămas cu gura căscată să aud discuţia şi să realizez că fiecare înţelege şi ştie să vorbească limba celuilalt, însă, totodată, niciunul nu vrea să-şi sacrifice graiul pentru o conversaţie pe care noi am numi-o normală.
Şi poate că nu e asta mare filosofie, dar realitatea pe care o reflectă este. O societate scindată în două, în care cetăţenii sunt fie pro-ruşi, fie proeuropeni şi în care ideologiile de acest tip ajung să separe chiar familii.
Nu am trăit în comunism. Timpul a ţinut suficient de mult cu mine încât să mă lase să experimentez viaţa în democraţie, fără să ştiu ce sunt electricitatea după program, uleiul pe cartelă sau cravata de pionier. Am văzut însă filme şi mi s-au spus poveşti despre acea perioadă şi, chiar fără să vreau, în mintea mea s-a conturat un peisaj gri, înceţoşat, ca o imagine „cu purici“ pe ecranul unui televizor fără cablu. Practic, echivalentul imaginii mele despre comunism.
Decenii mai târziu după anii acelui regim, fără să fi trăit vreodată în el, am aterizat într-o realitate înspăimântător de asemănătoare cu ceea ce îmi imaginasem.
Ţara bomboanelor Bucuria, un nume pe care parcă îl văd acum paradoxal raportat la starea de fapt a Republicii Moldova.
Salariul minim net al unui angajat în Republica Moldova se situează în jurul valorii de 130 de euro, cam cât ar plăti cineva pe o chirie într-o garsonieră în Bucureşti, dar nu prea aproape de centrul oraşului. E adevărat, şi preţurile sunt altele.
O călătorie cu transportul în comun costă doi lei moldoveneşti, mai puţin de 50 de bani româneşti. Spre comparaţie, o călătorie în Bucureşti este 1,3 lei româneşti. Însă chişinăuienii vorbesc despre autobuze ca despre „sicrie pe roţi“, în condiţiile în care, atât la exterior, cât şi la interior, trădează fiecare an din cei mulţi care au trecut peste ele. Aerul condiţionat este un basm despre care locuitorii au auzit că poate fi realitate, dar nu la ei.
„Nici în Bucureşti autobuzele nu au toate aer condiţionat“, mă vait şi eu prietenilor din Chişinău. „Nu. Tu nu înţelegi. Aici nici măcar unul nu are“.
Tot din seria lipsurilor, nu sunt nici validatoare în autobuz, astfel că în fiecare vehicul există un taxator care fuge dintr-un capăt în celălalt al autobuzului între staţii pentru a încasa cei doi lei de la fiecare călător care urcă.
Chişinăul are câteva centre comerciale, însă niciunul nu are branduri internaţionale cunoscute, precum cele care se găsesc până şi în cel mai mic proiect de retail cu mai mult de cinci magazine din Bucureşti. Există însă un interes mai mare pentru producătorii autohtoni, atât din domeniul modei, cât şi din altele, precum cel al vinurilor.
Purcari şi Cricova sunt două dintre cele mai cunoscute crame ale Republicii Moldova, însă surprizele plăcute vin şi de la vinării mai mici, precum Asconi, situată la mai puţin de jumătate de oră de capitală. Totul acolo, imaginea cramei pare o reproducere fidelă a casei bunicii, pornind de la feţele de masă din restaurant, ştergarele de pe pereţi, pisoiul care se alintă printre picioarele mesenilor şi încheind cu muzica populară din ale cărei versuri nu lipseşte cuvântul „România“.
De altfel, România este pentru moldoveni ceea ce este occidentul pentru români. Medicii de peste Prut vin în România să lucreze pentru salarii mai mari, iar studenţii aleg şi ei să vină să înveţe în Bucureşti, pentru a le fi mai uşor ulterior să se angajeze aici. Forţa de muncă e o problemă la fel de acută de ambele părţi ale Prutului şi asta se vede în multe domenii, mai ales în infrastructură. Inclusiv drumurile din interiorul capitalei Chişinău arată în unele zone ca după bombardament, iar după ce ai ieşit din oraş îţi dai seama că n-ai văzut încă ce era mai rău. Nu e frână însă la construit blocuri, la câteva străzi dai peste un şantier care va deveni, la sfârşit, un ansamblu rezidenţial, deşi, spun localnicii, cerere prea mare de locuinţe nu există.
Oamenii sunt cei care fac Republica Moldova mai frumoasă. Majoritatea sunt amabili, oameni al căror dulce grai moldovenesc te îmbie să mai rămâi o clipă cu ei, să le asculţi ofurile, dorinţele, visurile. Nu au însă nevoie doar să fie ascultaţi, ci şi să primească o mână de ajutor de la România, bucăţica cea mai apropiată lor de occident.
Nu mai au nevoie de încă un dialog bizar, în care fiecare vorbeşte propria limbă, pentru că de asta sunt deja sătui, o trăiesc în fiecare zi, de la rang de guvernare până la nivel de cafenea. Le-ar trebui acum nişte fapte concrete.
Primii paşi au fost deja făcuţi, prin companii româneşti puternice, precum Arabesque (bricolaj), Betty Ice (îngheţată), Ion Moş (condimente), Preţuri pentru Tine (retail de îmbrăcăminte), Teraplast (tâmplărie PVC), care s-au extins în Republica Moldova.
Ce urmează în domeniul antreprenoriatului românesc, cum facem ca Republica Moldova să-şi dezvolte mai mult cultura antreprenorială şi cultura de business, cum ajungem la o economie sănătoasă pe termen lung sunt câteva dintre întrebările la care ZF încearcă să răspundă în cadrul conferinţei „Republica Moldova – România. Investiţii, comerţ, finanţare“, care va avea loc la Chişinău pe 12 iulie.
