Probabil că noi - cu război la graniţă şi cu o hartă în faţă în care riscurile geopolitice le concurează pe cele energetice, ambele severe - vom avea ceva mai mult de tras, spre deosebire de ţările din vest, până când inflaţia va fi definitiv îngenuncheată. Şi mai avem un hop: recesiunea. Timp de doi ani, în 2021 şi 2022, BNR a reuşit să-şi calibreze politica monetară astfel încât să stăvilească avântul preţurilor şi să nu stingherească în niciun fel creşterea economică. Asta, în împrejurarea în care, de la o şedinţă de politică monetară la alta, a fost nevoie să urce succesiv dobânda de referinţă. Această strategie va continua în tot acest an şi în tot anul viitor, în condiţiile în care avertismentul tot mai frecvent auzit este: “Recesiunea aşteaptă după colţ!”…
Nenumăraţi analişti, nume mari din vârful comunităţii economice globale, susţin - cu trimitere la istorie - că rareori furtunile preţurilor de consum s-au sfârşit altfel decât “la schimb” cu recesiuni. Cei mai mulţi, indiferent de unde încep să numere anii, ajung la inflaţia ce a urmat şocurilor petroliere din 1973 şi din 1978. Şi pe care Paul Volcker, chemat de preşedintele american Carter la conducerea Fed, în 1979, a înfrânt-o cu preţul unei recesiuni devastatoare, ce s-a întins până departe peste graniţele SUA. Iar România nu a fost ocolită.
Să luăm aminte că Volcker a apăsat cât a putut de tare pe accelerator. A urcat dobânda de politică monetară deasupra cotei inflaţiei, cu mult deasupra, de unde a lovit-o cu o rată real-pozitivă de peste 20 la sută. Inflaţia, după toată tevatura de atunci, s-a ales cu aripile tăiate şi a aşteptat patru decenii până să-i crească la loc ca să vânture din nou liniştea lumii. Am în vedere, desigur, partea numită azi cu insistenţă în presa apuseană “lumea bogată”. Unde, de frica repetării episoadelor din anii 1970 şi de la începutul anilor 1980, li s-a acordat prin legi independenţă băncilor centrale, le-a fost atribuită ca obiectiv fundamental stabilitatea preţurilor şi, totodată, s-a convenit că 2,00 la sută (nici mai mult dar nici mai puţin) este rata optimă a inflaţiei. Cât va mai fi! Iar excepţiile - cum a fost aceea că Banca Angliei şi-a dobândit prin lege independenţa după Banca Naţională a României - întăreau regula. La urma-urmei, nu era nimic de mirare! Doar banca noastră centrală fusese întemeiată cu 33 de ani înainte de Fed! Iar legea BNR din 1991 - schiţată cu participarea specialiştilor de la FMI şi din mari bănci centrale europene - a fost un model pentru noile vremuri de după 1989.
Când îi ascultăm, azi, pe doi dintre corifeii care ne trimit să deschidem cărţile de istorie, ca să înţelegem că “preţul unei recesiuni ar putea fi inevitabil pentru a ajunge la sfârşitul actualului ciclu al inflaţiei globale” - Janet Yellen, fost şef al Fed, actual secretar al Trezoreriei SUA, şi Larry Summers, profesor la Harvard, fost şef al Trezoreriei SUA - este firesc să le acordăm toată atenţia. Cu un amendament însă! Ei trăiesc în Apus. Şi lumea bogată, din Apus, nu mai ştiuse ce este inflaţia - cea din viaţă şi nu cea din cărţi - de patru decenii. Noi, în România, am învăţat din propria experienţă. Pe care am plătit-o scump!
Nu întâmplător, în Apus, şi mai cu seamă în SUA, s-au înmulţit vocile care “jură” că dobânzile pe care Fed le tot urcă din martie anul trecut, ca să calmeze inflaţia, vor eşua în recesiune. De altfel, se discută deschis, chiar în dezbateri publice, că SUA ar fi deja în recesiune… dar că autorităţile nu recunosc. Frământări legate de această temă sunt şi în zona euro. Nu rareori, în presă, i se aminteşte şefei BCE, doamnei Lagarde, o previziune făcută în vremea vârfului pandemiei, când afirmase că “redresarea economică va fi plină de hopuri”. Iar acum e întrebată dacă recesiunea ce va fi provocată de dobânzile în creştere nu va aduce economiile cele mai puternice din vestul Europei în situaţia de a se …împiedica de hopuri.
Ar fi corect să plătim cu o recesiune stoparea inflaţiei? Sau mai degrabă ar fi un sacrificiu inutil?! Kant ne-a lăsat moştenire trei întrebări, care să ne ghideze spre un răspuns corect: 1) ce pot să cunosc?; 2) ce trebuie să fac?; 3) ce pot să sper?…A treia fiind dependentă de primele două.
Reţinem, deci, că la noi, în condiţiile flancului estic, spre deosebire de cel vestic, banca centrală - înainte de actualul ciclu de creştere a preţurilor - a înfruntat cinci mari valuri de inflaţie, în care a învăţat să-şi cunoască bine adversarul şi să-i pareze loviturile! Şi că, de-a lungul celor cinci mari episoade inflaţioniste, la care se mai adaugă primii doi din actualul ciclu, a făcut ce trebuia să facă pentru a calma inflaţia evitând recesiunile! O garanţie că va reuşi încă o dată! În 2023 şi 2024, ani care se anunţă grei. Şi în care, din cauza presiunii unor preţuri ce vor continua să crească, îndeosebi la alimentele procesate, dar si la alte produse şi servicii, ne-am putea confrunta cu închideri de fabrici, disponibilizări de personal, noi reduceri ale veniturilor reale.
Cu atât mai mult, în aceşti doi ani, economia românească are nevoie de o creştere economică sănătoasă. Bazată pe concurenţă, pe competitivitate şi pe eficienţă. Cine a citit cu atenţie comunicatul de după şedinţa de politică monetară din februarie, şi apoi minuta acestei şedinţe, a putut să constate că au fost făcute analize comparative cu realităţile din lume si din Uniunea Europeană, cu deciziile altor bănci centrale, dar întâi şi întâi cu indicatorii din economia românească. În baza acestor analize, decizia a fost de menţinere a ratei de 7 la sută a dobânzii BNR, stabilite în ianuarie. Un nivel al dobânzii de politică monetară de natură să contribuie efectiv - dacă nu vor interveni alte şocuri - la susţinerea actualei strategii a băncii centrale. Poate chiar să coboare sub 7 la sută!
