Banca Naţională şi Ministerul Finanţelor n-au cum să-şi retragă ambasadele. Pentru că legea le obligă să colaboreze strâns. Şi e cert că, zi de zi, colaborează strâns. Controversa publică intervenită între aceste instituţii – în legătură cu OUG 114/decembrie 2018, act normativ ce reglementează şi aşa-zisa „taxă pe lăcomie“ – e doar o fractură instituţională, cum au mai fost din 1990 încoace în situaţii asemănătoare. Şi care, inevitabil, s-au soldat cu reintrarea în normalitate.
Desigur, problematica acestei ordonanţe de urgenţă va fi dezbătută într-un cadru legal, în Comitetul Naţional pentru Macroprudenţialitate. Cum însă Ministerul Finanţelor nu a ţinut seamă de punctul de vedere trimis de Banca Naţională, exprimat într-o amplă şi riguroasă analiză, a devenit imperios necesar ca BNR să-şi facă publică poziţia. Mai cu seamă că, inexplicabil, Ministrul Finanţelor, adresându-se opiniei publice, a ieşit din rigorile analizei economice (şi politice totodată) afirmând: „Aud că Banca Naţională face presiuni asupra băncilor să nu coboare nivelul ROBOR-ului; sper să nu fie adevărat.“
Sigur că nu-i adevărat. Dar ministrul finanţelor nu poate să spună ce aude. Analizează. Şi, cu deosebire, nu ignoră logica. Apelul la logică i-ar fi dat răspunsul. Cine îşi poate închipui că, în condiţiile pieţei noastre monetare, o piaţă ce s-a dovedit funcţională şi performantă, Banca Naţională ar putea să le ceară băncilor să coboare nivelul ratei ROBOR „într-o înţelegere de tip cartel“. Robor-ul este un indice al pieţei monetare. Un indice esenţial, în primul rând, pentru transmiterea politicii monetare. Şi cum băncile cotează nivelul dobânzilor nu doar în poziţie de vânzători, ci şi de cumpărători, cum să convingi o bancă, oricare ar fi, să-şi fure singură căciula?!?
În societatea românească, inflaţia a fost şi este o mare şcoală. Iar lecţia cea mai importantă, pe care ne-o predă, este aceea că politica monetară nu se face în laborator. Ea se face într-o ţară concretă, cu o economie concretă. Or, în ţara noastră, concretă, este de neconceput ca banca centrală să NU urmărească în mod consecvent să lovească ţinte vitale. Ajustarea contului curent, bunăoară, a impus deseori folosirea cursului de schimb ca ţintă a politicii monetare. Iar soluţia nu poate fi ruptă de rolul pieţei valutare, care nu este nicidecum acela de a duce rata de schimb acolo unde ne convine. Sau acolo unde se întâlnesc iluziile noastre. Dimpotrivă, ne-am convins cât este de benefică mişcarea reală a cursului, fiindcă numai aşa vom şti zi de zi, cu exactitate, care este preţul corect al leului faţă de dolar, faţă de euro sau de alte valute.
La fel în cazul ROBOR-ului. Banca Naţională, în procesul transmiterii corecte a politicii monetare, este prima interesată ca indicii pieţei monetare să spună adevărul. Iar ROBOR-ul spune adevărul întâi şi întâi când îşi urmează „steaua polară“. Inflaţia! Cândva nivelul acestui indice a fost jos, foarte jos, în jur de zero la sută, asta se întâmpla în anii 2016 sau chiar 2017. Şi nu pentru că făcea presiuni BNR, ci pentru că inflaţia era negativă. Sau, în primele trei trimestre din 2017, pentru că inflaţia era sub 2 la sută, nivel considerat optim. În general, în societatea românească, ROBOR-ul se uită, cu deosebire, la rata anuală a inflaţiei şi la dobânda-cheie a BNR. De aici se nasc întrebări în serie, dacă nu cumva BNR a greşit calculele şi a ridicat, în faţa unui ciclu inflaţionist ce a debutat în octombrie 2017, ajungând în mai 2018 la cel mai înalt nivel, de 5,40 la sută, un stăvilar susţinut de o dobândă de politică monetară de numai 2,50 la sută. Ei bine, calculul nu e deloc greşit. Fiindcă dobânda BNR acţionează în viitor, în timp ce inflaţia anuală raportată arată cum s-au mişcat preţurile timp de 12 luni trecute. Inflaţia anuală e trecut, e istorie. Dobânda BNR însă priveşte către un viitor în care ne aşteptăm ca şocurile inflaţioniste să se rărească, potrivit prognozei BNR.
Banca centrală contrabalansează dobânda de politică monetară (menţinută la 2,50 la sută în faţa unei inflaţii pe 12 luni care nu a rămas la 5,40 la sută) cu o gamă largă de măsuri ce s-au dovedit eficiente în ancorarea anticipaţiilor inflaţioniste. Rezultatul fiind o tendinţă sănătoasă a mişcării preţurilor, dovedită în vara anului trecut de dezinflaţia ce a luat locul inflaţiei. Ce vedem? După ce, din octombrie 2017 şi până în vara lui 2018, ROBOR-ul a tot urcat, a început să coboare în septembrie 2018, când încrederea în dezinflaţie fusese deja consolidată. Încrederea în dezinflaţie, şi nu OUG 114/2018 duce în jos ROBOR-ul.
Piaţa monetară, factorul care determină nivelul ROBOR-ului, se uită desigur la dobânda de politică monetară în ce priveşte pragul de sus. Şi se uită, cu deosebire, la rata inflaţiei când băncile se împrumută între ele. Unde merg preţurile electricităţii, gazelor, combustibililor şi altor mărfuri merge şi ROBOR-ul. Şi iată cum, aşa-zisa taxă pe lăcomie e de fapt un impozit pe inflaţie.
