Eveniment

Adrian Vasilescu, BNR: Dacă statul are nevoie de bani… nu-i poate obţine de la BNR

Adrian Vasilescu, BNR: Dacă statul are nevoie de bani… nu-i poate obţine de la BNR
12.12.2018, 00:06 1068

Masa critică a opiniei publice a ieşit, treptat, din capcana confuziilor în ceea ce priveşte independenţa financiară a Băncii Centrale. Adevărul că BNR nu primeşte nici măcar un singur leu de la bugetul statului este, acum, îndeobşte cunoscut. Iar convingerea în creştere că această instituţie publică fundamentală îşi finanţează din resurse proprii toate cheltuielile, absolut toate – fie pentru investiţii, fonduri salariale ori angajamente curente, fie pentru intervenţii care să asigure stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară – a făcut să se rărească semnele de întrebare sau de mirare.

Când însă ne referim la fluxurile în sens invers, în speţă la banii ce pleacă de la banca centrală şi ajung în bugetul statului ori în bugetele unor autorităţi locale, lucrurile nu mai sunt tot atât de clare. Aici încă apar confuzii, încă mai dăinuie neclarităţi. Deşi legile în această privinţă sunt clare, iar BNR le respectă cu desăvârşită stricteţe. În plus, intervine şi controlul la fel de strict al autorităţilor Uniunii Europene. Dacă legile în materie ar fi încălcate numai cu o nuanţă, sancţiunile nu ar întârzia; şi ar fi dintre cele mai drastice atât pentru banca centrală, cât şi pentru statul român.

Voi nota că României i s-a impus să adopte, cu doi ani şi jumătate înaintea aderării la UE, Legea 312/2004, prin care statutul BNR a fost racordat la bunele practici bancare europene. Două articole din această lege fac lumină în speţa discutată. Potrivit articolului 6, „se interzice Băncii Naţionale a României achiziţionarea de pe piaţa primară a creanţelor asupra statului“. Ceea ce înseamnă că, în niciun caz, datoriile statului nu pot fi preluate de Banca Naţională. Iar articolul 7, potrivit căruia „se interzice Băncii Naţionale a României creditarea pe descoperit de cont sau orice alt tip de creditare a statului“, închide practic toate canalele prin care BNR ar putea să împrumute cu bani statul. Aşadar, fluxul de bani de la BNR către bugetul statului se restrânge exclusiv la ceea ce prevede legea: 1) impozitul pe profit – cota fiind de 80 la sută; 2) impozite pe drepturile de proprietate; 3) impozite pe salarii şi 4) taxa pe valoarea adăugată percepută pentru achiziţii sau pentru vânzări, bunăoară pentru emisiunile numismatice. Şi totuşi – deşi legea e clară, iar operaţiunile BNR sunt o sută la sută transparente – în spaţiul public circulă suspiciunea că Banca Naţională ar fi „mână largă“ şi că ar alimenta cheltuieli bugetare. Repet: dacă această suspiciune s-ar adeveri în vreun fel, ar fi imposibil să scape ochilor atenţi ai forurilor UE; iar România ar avea soarta Greciei.

Dacă statul are nevoie de bani, peste veniturile bugetare, nu-i poate obţine decât în anumite limite. Iar de la Banca Naţională nu-i poate obţine decât până la nivelul impozitelor încasate. Explicaţia are istorie.

De la Montesquieu încoace, neîncetat, realitatea pe care o numim stat de drept e asociată cu principiul separaţiei puterilor. Ceea ce înseamnă că, în nicio împrejurare şi sub niciun motiv, puterile ce dau conţinut şi forţă unui stat democratic – legislativă, executivă şi judecătorească – nu-şi pot încălca una alteia teritoriile. Începând din secolul al XIX-lea, principiul separaţiei puterilor a trecut dincolo de graniţele sferei statului şi dreptului. Treptat, acest principiu a cuprins şi sfera banilor. Iar ideea ce a prins cheag în secolul al XIX-lea a izbucnit puternic în vremurile noastre. Mai întâi, către sfârşitul penultimului deceniu din veacul XX, în universităţile americane şi în cele ale Europei de Vest. Apoi, a găsit adepţi în bănci, în cercurile politice şi în cercurile de afaceri. În cele din urmă, a pătruns în legi şi în practica financiară. Astăzi, pretutindeni pe planetă unde găsim economii de piaţă funcţionale, separaţia puterilor guvernează lumea banilor. Acea lume a banilor tumultuoasă, mereu schimbătoare, cu legi proprii, cu obiceiuri adaptabile vremurilor, cu practici  în continuă perfecţionare.

În Uniunea Europeană, acum, separaţia puterilor a biruit pe deplin în circulaţia monetară. Inclusiv în ţara noastră. Politica fiscală, în România, e sub puterea Guvernului. Bugetul e întocmit de Ministerul Finanţelor, iar Guvernul îl adoptă şi îl supune aprobării Parlamentului.

Politica monetară, în schimb, e sub puterea băncii centrale.  Ea se înfăptuieşte în condiţii de piaţă. Un timp, în România, controlul banilor era încredinţat în totalitate Ministerului Finanţelor. Apoi, după înfiinţarea Băncii Naţionale, în 1880, centrul emisiunilor monetare s-a mutat aici. De atunci, neîncetat, lucrurile au evoluat. Până astăzi, când politica monetară e în întregime sub autoritatea Băncii Naţionale, fiind judecată cu deosebire din perspectiva integrării în structurile Uniunii Europene. Ni se înfăţişează astfel o lume absolut specifică, a cărei desfăşurare nu mai este posibilă fără un nucleu tare: o bancă naţională specializată să folosească deopotrivă instrumentele cercetării ştiinţifice şi pe cele ale practicii bancare, completate întotdeauna de fineţea unor observaţii economice, sociologice şi psihologice. Toate cerând un desăvârşit profesionalism, indispensabil unei instituţii centrale cu deplină independenţă financiară. Şi, desigur, funcţională.

AFACERI DE LA ZERO