De aproape 25 de ani, cu un start ratat dacă ne uităm la alte ţări din regiune, economia României, la fel ca multe alte economii foste comuniste, s-a bazat pe modelul de creştere al investiţiilor străine, atrase de forţa de muncă accesibilă şi de fiscalitatea relativ prietenoasă. Acum însă, lucrurile stau diferit. Ce mutare va face România ca să continue creşterea? Este o întrebare crucială, pe care nu şi-o adresează numai România, ci toate ţările din Uniunea Europeană care s-au bazat pe modelul de creştere amintit. Cum creştem mai departe?
În urmă cu un sfert de secol, salariul mediu net era mult mai mic decât este astăzi salariul minim pe economie, dar acum, pe final de 2023, salariul mediu net în România bate spre 1.000 de euro în mâna angajatului, acelaşi salariu pentru care angajaţii români lăsau familiile acasă pentru luni, poate chiar ani, ca să muncească în Spania, Italia sau Germania. Fiscalitatea începe să nu mai fie nici ea prietenoasă şi este clar că salariile din România încep să devină competitive, cel puţin pentru anumite sectoare, cu salariile din Vest. Adevărata istorie a economiei româneşti de după comunism începe, de fapt, abia la 10 ani după căderea comunismului.
Când investitorii străini începeau să se uite spre România, adică undeva pe la începutul anilor 2000, vedeau o ţară cu un potenţial imens din perspectiva forţei de muncă. În mod evident, un business este cu atât mai bun cu cât costurile sunt mai mici, iar în cele mai multe businessuri cea mai mare parte din costuri este forţa de muncă. Pe lângă costul redus, forţa de muncă din România venea şi cu un bagaj de cunoştinţe, pentru că industria comunistă, cu bune, cu rele, a lăsat în urmă şi mulţi specialişti. Pe lângă aceste avantaje pentru investitori, România se pregătea, la finalul anilor 90 şi începutul anilor 2000, de intrarea în cele mai selecte cluburi din lume: NATO şi Uniunea Europeană.
