„Cu prea mult «eu» şi prea puŢin «noi», ne vom găsi vulnerabili, temători şi singuri…”
Rabinul Lord Jonathan Sacks
În munca mea cu liderii, am găsit mereu fascinant modul în care aceştia privesc organizaţiile, echipele şi pe ei înşişi, mai ales în aceste timpuri tulburi. Cu atât mai mult, sunt profund interesat de discuţiile cu tinerii şi de modul în care navighează prin provocări pentru a trăi vieţi semnificative şi fericite. Un subiect comun care apare este cum să găsim un scop - cum să ne conectăm, să inspirăm şi să îi slujim pe ceilalţi, pe de o parte, în timp ce ne protejăm de stresul intens, de riscuri şi pericole. Nu ar trebui să prioritizăm mai întâi starea noastră de bine? Sau cum altfel vom putea sluji? Dar apoi, cum evităm prea multă centrare pe sine, individualizarea extremă şi pierderea încrederii? Într-un articol anterior am argumentat că, paradoxal, cu cât ne concentrăm mai mult pe noi înşine, cu atât devenim mai slabi în faţa provocărilor dificile ale vieţii. Ajutorul acordat altora şi crearea unei diferenţe reale în vieţile lor nu este important doar pentru succes. Este modul în care cultivăm sensul şi rezilienţa personală. Această idee a stârnit multe discuţii şi gândire. În acest articol, doresc să ofer perspective suplimentare. Teza mea este că ar trebui să ne concentrăm pe practici şi mentalităţi care ne permit să realizăm o dinamică pozitivă şi de întărire între „sine” şi „slujire”.
