Din toată dezbaterea de la Parlament din această săptămână dintre reprezentanţii Băncii Naţionale şi cei ai Comisiei Economice, singurul lucru cert care a rezultat este că se lucrează la un nou indicator de care să se lege creditele pentru populaţie şi companii, sau cel puţin aşa au fost declaraţiile din sală.
Este evident că şi specialiştii din Banca Naţională acceptă faptul că legarea creditelor de ROBOR poate fi îmbunătăţită. În aceste condiţii, cea mai curată formulă ar fi legarea creditelor, cel puţin pentru populaţie, de dobânzile oferite de bănci la depozitele pentru populaţie.
În acest fel se va evidenţia din start marja băncii, cea despre care chiar Banca Naţională afirmă în raportul său de stabilitate financiară, publicat în decembrie 2018, că este dublă sau triplă faţă de Polonia, Ungaria sau Cehia.
Chiar dacă s-a dovedit şi era de aşteptat ca între cunoştinţele privind piaţa bancară a celor audiaţi în Parlament marţi şi a auditorilor să fie o mare diferenţă, a fost sesizată o problemă corectă, faptul că ROBOR este expresia unei cotaţii interbancare la care băncile nu fac neapărat tranzacţii, ci doar cotează.
De fapt, 90% din volumul tranzacţiilor interbancare se fac pe o zi (O/N), pe două zile (T/N), pe o săptămână (1W) sau maximum o lună.
Sunt foarte puţine tranzacţii interbancare la trei, la şase luni, la nouă luni sau la un an, astfel încât ROBOR-ul la şase luni sau la trei luni, care este luat în calcul la construcţia dobânzilor din contractele din credit, este practic irelevant.
Problema este însă că nevoile de lichiditate ale băncilor pe termen scurt nu sunt cea mai bună măsură pentru starea pieţei monetare şi a inflaţiei pe termen lung, stare care ar trebui măsurată şi considerată în contractele de creditare pe 10, 20 sau 30 de ani.
Astfel, deşi băncile au majorat ROBOR încă din septembrie-octombrie 2017 până la peste 2% faţă de 0,7% în august 2017, starea generală a sistemului bancar nu a fost de lipsă de lichiditate, ci dimpotrivă, de supralichiditate. Ca dovadă, în 2017 şi în prima parte a lui 2018, Banca Naţională a atras bani de la bănci, sistemul bancar fiind în totalitatea sa supralichid.
Şi atunci, dacă era supralichiditate, ROBOR-ul exprima practic doar o poziţie a câtorva bănci din sistem aflate în lipsă de lichiditate. Nu exprima şi nu exprimă nici acum cu adevărat situaţia din sistemul bancar de supralichiditate.
O dovadă a faptului că există şi a existat supralichiditate este faptul că cele mai mari bănci din România, care sunt de fapt supralichide, oferă dobânzi infime la depozitele populaţiei sau companiilor la trei, şase sau 12 luni. Spre exemplu, deşi rata anuală a inflaţiei este de doi ani de peste 3%, UniCredit Bank, BRD şi Raiffisen oferă chiar şi astăzi dobândă la depozitele la 12 luni de sub 1%.
De asemenea, BCR oferă o dobândă de 1,05%, la fel de grav neremuneratorie faţă de inflaţie, singurele bănci mari din punctul de vedere al depozitelor atrase cu o dobândă mai ridicată fiind CEC Bank, 2,5%, şi Banca Transilvania, cu 2,5% (sursa. www.conso.ro).
Iar aceste dobânzi de peste 1% au fost mişcate doar recent, pentru o lungă perioadă majoritatea băncilor având dobânda la 12 luni sub 1%.
Este evident că băncile umblă la dobânzile la depozite pentru populaţie foarte lent, de abia atunci când sunt convinse de schimbări fundamentale în economie.
Dar şi creditele sunt contracte pe termen lung, care ar trebui să depindă mai puţin de fluctuaţii temporare, determinate de lipsa de lichidităţi a unor bănci mai mici sau de nevoia de bani a Ministerului de Finanţe, sau de extragerea de dividende de către stat de la companiile din portofoliu, aşa cum s-a justificat creşterea neaşteptată a ROBOR în septembrie 2017.
Dacă este nevoie de bani în sistemul bancar, iar băncile trebuie să îşi finanţeze creditele pe termen lung acordate - pentru că se spune des că o mare problemă în sistemul bancar este lipsa de matching, de potrivire între scadenţele la credite şi cele la depozite - atunci de ce să nu fie luat ca benchmark pentru dobânda la credite în loc de ROBOR, măsura în care băncile au nevoie de bani de la populaţie?
Un astfel de indice ar fi astăzi, dacă se calculează o medie a celor mai mari 10 bănci în funcţie de depozitele atrase, undeva la 1,75%. Acest indice, care s-ar putea numi dobânda medie la depozitele plătite de bănci pentru populaţie, ar avea o evoluţie mult mai lină, în concordanţă cu nevoia unui parametru care să nu fluctueze din cauza unor condiţii extracontractuale şi în afara cadrului general al economiei.
În acest fel se asigură neutralitatea acestui indicator şi, de ce nu, onestitatea sa: banca va primi o dobândă mai mare la credit dacă dobânda medie la depozite creşte, dar va şi plăti către eventual acelaşi client care are credit, în situaţia în care economia merge într-un făgaş inflaţionist, aşa cum se întâmplă în ultimii doi ani, dar va şi plăti o dobândă mai mare la depozit către un eventual acelaşi client care are credit.
De asemenea, invers, în momentul în care se oferă dobânzi mai mici la depozite, şi cel care ia credit în funcţie de dobânda la depozite va plăti mai puţin.
În toată această perioadă, marja băncii va rămâne fixă, aşa cum practic şi legea contractelor cere o cât mai bună previzibilitate a costurilor de o parte şi de alta.
Lipsa de previzibilitate şi fluctuaţiile bruşte ale prestaţiilor dintr-o parte sau alta, într-un contract, pot fi întotdeauna puse sub semnul întrebării, aşa cum s-a întâmplat cu procesele pe francul elveţian şi cum s-ar putea întâmpla şi cu ROBOR-ul.
Acest nou indicator s-ar putea folosi la creditele noi. La creditele vechi, pentru a depăşi dependenţa de ROBOR, s-ar putea face o transformare prin aplicarea unor noi marje la vechile contracte, marjă peste dobânda medie la depozite.
Astfel, dacă o persoană fizică are o marjă de 2% peste ROBOR la 6 luni, care este astăzi la 3,34%, înseamnă că are o dobândă de achitat de 5,34%. Se poate conveni ca noua marjă să se obţină din scăderea din această dobândă totală de 5,34% a dobânzii medii la depozitele populaţiei, acum la circa 1,75%. Noua marjă rezultată, de 3,59% în cazul nostru, va rămâne fixă pe toată perioada contractului, iar dobânda totală va fluctua dacă dobânda medie la depozitele pe 12 luni va fluctua.
La fel se poate proceda şi la creditele de consum care sunt legate de ROBOR.
Ar fi mai logic să legi dobânda la un credit lung acordat populaţiei de dobânda la depozit pe termen lung, acordat tot populaţiei.
De ce nu, ar putea fiecare bancă să construiască un astfel de indice legat doar de dobânda la depozitele sale.
Este mai corect să legi costul creditului pentru o persoană fizică de dobânda la depozite oferită unei persoane fizice decât de un indicator care măsoară dobânzile pe piaţa interbancară, unde de multe ori există suişuri şi coborâşuri care au legătură cu situaţia unor bănci şi cu modul în care sunt administrate şi mai puţin cu contextul financiar-bancar şi macroeconomic la acel moment.
