Ca şi celelalte 25 de bugete de după Revoluţie, bugetul pentru 2016 este pe jumătate o ficţiune: ne arată ce va face cu banii administraţia publică doar pentru 50% din cheltuieli.
În fapt, proiectul de buget prezentat în faţa Parlamentului cuprinde doar cheltuielile bugetului de stat şi al asigurărilor sociale, adică al pensiilor publice. Restul, adică bugetele locale, pentru sănătate şi ale instituţiilor autofinanţate, sunt prezentate doar la nivelul de „anvelopă“ – o sumă la care nu se ştie cum s-a ajuns.
Puţini ştiu că resursele financiare publice din România nu mai sunt de mult doar la decizia guvernamentală. Premierul este doar cu numele. El “guvernează“ doar peste jumătate din bani.
Tehnic, premierul vine în faţa Parlamentului cu bugetul de stat, care cuprinde alocările pe ministere şi pe alte instituţii finanţate integral de la bugetul de stat, precum Administraţia Prezidenţială, Parlamentul sau Curtea de Conturi, şi cu bugetul asigurărilor sociale, adică al fondului de pensii publice.
În plus, Ministerul Finanţelor publică un raport asupra bugetului unde prezintă informaţii despre BUGETUL CONSOLIDAT AL STATULUI. De aici aflăm nivelul de venituri aşteptat, cheltuielile şi deci deficitul bugetului consolidat al statului.
Când se vorbeşte despre deficitul bugetar care trebuie finanţat prin noi împrumuturi şi care trebuie să respecte anumite angajamente pe care şi le-a luat România, se vorbeşte despre deficitul bugetului consolidat şi nu despre deficitul bugetului de stat.
Cu toate acestea, spaţiul dintre bugetul de stat plus bugetul pensiilor, pe de o parte şi bugetul consolidat, pe de alta, este gol. Singura informaţie din bugetul prezentat în fiecare an Parlamentului despre bugetele locale, bugetul Sănătăţii prin Casa de Asigurări de Sănătate şi bugetul instituţiilor autofinanţate este suma totală, prezentată ca „plafon“ de cheltuieli supus aprobării.
Şi asta în fiecare an, de ani de zile.
De fapt, ce fac Finanţele? „Reglează“ an de an bugetul mare prin ajustarea diverselor categorii de cheltuieli la bugetele locale, prin frâna pusă unor investiţii sau unor programe, pentru ca pe final să iasă cifrele.
Orice manager cere unităţilor de business pe care le coordonează necesarul de bugetare în funcţie de obiectivele alocate. Datele merg mai sus, din nivel în nivel, până se agregă în cifrele finale de cheltuieli, venituri, profituri nete sau operaţionale.
Nu este cazul bugetului consolidat al statului, unde jumătate din cheltuielile care se vor face anul viitor - în administraţiile locale, la Casa de Sănătate şi în instituţiile autofinanţate sunt o nebuloasă.
Spre exemplu, execuţia bugetară pe 2014 arată că din 226 miliarde de lei cheltuieli ale bugetului consolidat al statului, 115 miliarde lei au aparţinut bugetului de stat, 62 miliarde de lei unităţilor teritoriale, 52 miliarde lei au fost cheltuielile cu asigurări sociale (pensii), 23 miliarde lei au fost cheltuielile Casei de Sănătate, 17 miliarde lei cheltuielile instituţiilor parţial sau integral autofinanţate, iar 6 miliarde de lei bugetul Companiei de Drumuri (CNADNR).
În fiecare lună, Finanţele publică execuţia bugetului consolidat pe această matrice, fiecare din liniile de buget din paragraful anterior fiind împărţite în cheltuieli de personal, de bunuri şi servicii, de capital, subvenţii sau finanţări de la UE.
Te-ai aştepta ca proiectul de buget să fie o prelungire a acestei matrici în anul următor. Dar această matrice, cu proiecţiile pe fiecare linie şi pe fiecare segment de cheltuieli, care ar da imaginea reală a ceea ce se doreşte să se facă cu banii faţă de anul în curs, nu există.
Contorsionată de spargerea în sute de entităţi născute pe diverse criterii de referinţă (geografice, funcţionale sau sectoriale), administraţia românească se mai adună laolaltă doar în bugetul consolidat al statului, descris în raportul amintit, publicat de Finanţe în fiecare an, ca o anexă a bugetului.
În fapt, este o ficţiune. Ca şi guvernarea în România. Instituţiile au evoluat de aşa natură, aproape ca nişte organisme vii care şi-au dobândit funcţii de autohrănire şi nu mai sunt integrate unui corp comun, încât singurul moment al anului şi loc în care tot sistemul bugetar e la un loc este în ficţiunea numită bugetul consolidat al statului. Finanţele sunt singurul integrator a ceea ce se întâmplă în România, pe baza traseului banilor.
Momentul este feeric pentru 1,2 milioane de bugetari şi şefii lor care aşteaptă în fiecare an garanţii că nimeni nu îi va deranja din carapacea lor nici în anul următor. Bugetul este construit în aşa fel încât să nu se înţeleagă nimic sau să se înţeleagă cât mai puţin din ce se face cu banii publici.
Toţi se întreabă ce face guvernul cu spitalele, cu şcolile şi cu şoselele. Dar culmea, în bugetul României despre care se tot discută acum că trebuie dezbătut şi să fie cât mai transparent, nu există informaţii despre ce spitale, ce şcoli şi ce şosele se vor face şi cu ce bani!
5 miliarde de euro din cele 6 miliarde de euro alocate sănătăţii anual sunt în administrarea Casei Naţionale de Sănătate, al cărei buget nu este cuprins în bugetul Ministerului Sănătăţii. Cum poţi să tot discuţi şi să dezbaţi ce trebuie să faci cu banii în sănătate, salariile medicilor şi mizeria din spitale dacă nu pui bugetul pe masă?
În tot bugetul prezentat de Finanţe nu există detalii privind bugetul Casei de Sănătate, de 5 miliarde de euro pe an, de cinci ori mai mare faţă de banii alocaţi Ministerului Sănătăţii. Există doar nişte grafice cu procentele din PIB alocate Sănătăţii scoase efectiv “din burtă“. De unde ştiu Finanţele acum ce alocări de fonduri pentru spitale vor fi de la fiecare din cele 3.000 de primării şi 42 de consilii judeţene? Pe ce s-au bazat proiecţiile?
Un buget ar trebui să plece de la estimarea numărului de elevi, de studenţi, de pacienţi, a necesarului de renovări sau de construcţii de şcoli, grădiniţe sau spitale, a necesarului de reabilitări de drumuri sau construcţii de autostradă. De ani vedem numai cifre inventate şi normal să avem cheltuieli fără rezultate.
În şcoli astăzi părinţii sunt puşi să contribuie cu bani pentru că, spun învăţătorii, nu există fonduri pentru litere magnetice, tablă, plastilină sau pentru un videoproiector. De ce nu ar fi însumate aceste cerinţe de la şcoli, echipamente lipsă în spitale sau şosele în oraşe într-o coloană specială unde să se vadă măcar necesarul, dacă nu sunt bani astăzi pentru acoperirea acestor nevoi. Măcar să ştim ce avem nevoie, dar să pornim de la date concrete, nu de la texte de genul: „educaţia este o prioritate pentru România“.
Într-o lună, acest guvern de oameni aflaţi „în delegaţie“ de la Bruxelles pentru un an nu putea să propună schimbări fundamentale. Dar măcar s-ar fi putut mira în faţa anomaliei de a nu vedea decât jumătate din cheltuielile prognozate în buget şi ar fi putut să arate măcar disponibilitatea de a asculta ce ar trebui schimbat.
A preluat însă pur şi simplu modul de raportare şi realizare a bugetelor conform tuturor guvernelor anterioare şi le-a pus pe site-ul Ministerului Finanţelor. Un guvern transparent care nici măcar nu ştie că jumătate din banii pe care îi va cheltui în 2016 circulă pe canale subterane.