În afara pariurilor de început de an, un curs de 5 lei pentru un euro nu este nicidecum un „prag psihologic”. Mai cu seamă că BNR ţinteşte inflaţia, începând din 2005, dar nu ţinteşte şi cursul de schimb. A fost o propunere, ca să fie ţintit cursul, dar a căzut la masa analizelor. Iar miza BNR este un curs de echilibru într-o piaţă valutară stabilă. Rezervându-şi, banca centrală, libertatea de a interveni în piaţa valutară numai în situaţii excepţionale, atunci când leul se apreciază ori se depreciază excesiv.
Dezbaterea publică despre „depăşirea pragului psihologic de 5 lei pentru euro” continuă, chiar s-a aprins ceva mai mult în acest an, evidenţiind multe confuzii, multe inexactităţi. Desigur, e bine ca dezbaterea să meargă mai departe, să fie antrenaţi analişti din toate domeniile şi din toate instituţiile care au expertiză în morfologia pieţei valutare. Numai aşa vom avea parte de clarificări, de ajustări. Necazul însă e altul: acela că, deseori, în loc de onestitate şi receptivitate, de argumente în consens cu teoriile şi cu practicile dominante în circuitele financiare globale, în multe din spaţiile dezbaterii interne sunt invocate teze expirate ori sunt aruncate săgeţi împotriva nivelului actual al cursului, care în fapt asigură echilibrul în piaţa valutară şi este stâlp de rezistenţă al edificiului economiei naţionale.
Slavă Domnului că, în bună măsură, se topeşte obsesia cursului fix. Au rămas departe, în urmă, presiunile pentru ca pieţei valutare să i se ia libertatea de alegere. Povestea e lungă. În ’90 a fost o propunere, mult discutată, ca ratele de schimb valutar să fie stabilite în Parlament. Din fericire, propunerea a eşuat! Pe fondul tranziţiei la economia de piaţă a fost găsită o altă rezolvare: cursul de schimb îl stabileşte piaţa valutară, cu mijloacele pieţei libere. BNR avănd un rol important în această piaţă, inclusiv pe acela de calcul cursul zilnic, potrivit datelor oferite de piaţa valutară, pe care îl comunică tuturor celor ce au nevoie de acest curs sau vor doar să fie informaţi.
După recesiunea din 2009-2010, când Banca Elveţiei a luat prin surprindere pieţele - urcând cursul monedei proprii, scumpind în consecinţă creditele în franci elveţieni inclusiv în băncile româneşti - în dezbaterile publice se făceau presiuni ca BNR să stabilească un curs fix leu-franc elveţian. Era posibil aşa ceva în România? Desigur, nu!
Acum, la început de an 2024, sunt puţine vocile care îşi exprimă regretul că nu avem un curs fix. Dar câteva tot sunt. Deşi un curs fix, cum am avut înainte de liberalizarea pieţei valutare, ar fi un fel de mercurial. E ciudat să discutăm, în 2024, o temă ce era înţeleasă bine încă… din anul Unirii din 1859. Într-o relatare din acea vreme, un ziar din Bucureşti scria că autorităţile trebuie să renunţe la „nart”. Ce era nartul? Un fel de mercurial, practicat atunci, prin care se stabilea preţul maximal al unui produs. Ziarul cerea ca pâinea să fie vândută în piaţa liberă, în aşa fel încât şi brutarii să fie stimulaţi să facă mai multă pâine, şi să o facă mai bună. Greu de obţinut cât timp mercurialul strica piaţa!
Ideea lui Adam Smith din celebrul lui tratat de economie politică - repetată şi pararepetată - că brutarul nu face pâine din generozitate ci pentru că vrea să câştige din asta, a rămas la fel de adevărată. La urma urmei, acesta este lucrul bun care s-a întâmplat în istoria economică, pentru că dorinţa de câştig - pe o piaţă liberă - a împins economia departe. Numai gândul generos al unui întreprinzător, de a-şi deservi concetăţenii, nu ar fi dus la o atât de puternică dezvoltare a economiei.
Şi iată că astăzi, deşi leul se confruntă cu valutele străine într-o piaţă liberă - rezultatul fiind un curs de schimb echilibrat, determinat de nivelul la care se împacă oferta cu cererea, banca centrală intervenind doar în caz de derapaj major - sunt multe voci care tună şi fulgeră împotriva parităţii actuale. Cine şi de ce se împiedică de această paritate? Cei care cred că este nevoie de un euro mai scump. Reproşurile pornesc de la deficitul balanţei comerciale, excesiv de mulţi ani, exprimat prin devansarea exporturilor de către importuri. Pentru că importurile, stimulate de cursul de schimb, ar face inflaţie scumpind mărfurile comercializate pe piaţa internă. Cu deosebire, cele alimentare.
Datele statistice nu confirmă însă nici pe departe această afirmaţie! Da, excepţional, în decembrie 2020, într-o lună ce încheia un an fără inflaţie, scumpirea mărfurilor alimentare a fost tot atât de mare ca aceea a mărfurilor nealimentare şi serviciilor adunate laolaltă. Repet: într-un an fără inflaţie!
O lună mai târziu însă, când a început inflaţia, tabloul mişcării preţurilor s-a schimbat radical. Deschiderea fiind marcată de scumpirea electricităţii cu aproape 20 la sută! Într-o singură lună! Fapt ce a făcut ca mărfurile nealimentare să se scumpească mai mult decât decât cele alimentare şi decât serviciile. Şi să devină înflaţioniste. De atunci, timp de 19 luni una după alta, mărfurile nealimentare au suferit cele mai mari scumpiri. Şi au făcut din greu inflaţie.
Abia în august 2022 mărfurile alimentare au luat din nou conducerea, scumpind-se mai mult decât cele nealimentare, dar mai puţin semnificativ. Apoi, din august 2023, când a avut loc o nouă rocadă, conducerea în tabloul inflaţiei a fost luată de scumpirea serviciilor. Dar cele mai multe servicii dintre cele care s-au scumpit, cum sunt tunsul, coafatul, îngrijirile medicale, apa, canalul şi salubritatea, transporturile, cazarea în unităţi hoteliere, reparaţiile de tot felul şi cu deosebire poşta, nu au nicio legătură cu importurile. Şi, deci, nu pot fi în niciun caz trecute în contul cursului de schimb.
