Subiectul are deja vechime. În anii de boom, un întreg şir de dezbateri, toate aprinse, aveau ca temă creditele în valută. În centrul atenţiei aflându-se BNR, învinuită că voia să blocheze creditarea în valută a populaţiei. Chiar s-o oprească. Banca Naţională a explicat, prin toate vocile care vorbeau în public, că dacă ar fi interzis creditele în valută, ar fi încălcat legea. Dar că vede necesară temperarea acestor credite. Aşadar, creditarea populaţiei prin bănci şi IFN-uri a continuat.
Acum, în 2015, pe fondul dezbaterilor legate de evoluţia francului elveţian, BNR e învinuită că n-a oprit creditarea. Răspunsul e acelaşi: legea nu-i dădea voie s-o facă.
Voi nota însă că seriile de reglementări ale BNR au făcut ceea ce era firesc să facă: au redus viteza de creştere a creditului în valută. Banca Naţională n-a intervenit însă dintr-odată, în 2003, când a început să se extindă creditarea, cu măsuri dintre cele mai drastice. Dimpotrivă, a înaintat pas cu pas, acţionând în raport cu evoluţia creditului şi, mai ales, cu capacitatea reală a populaţiei de a rambursa creditele solicitate. Aşa că normelor din 2003, aplicate începând de la 1 februarie 2004, le-au urmat altele, în vara lui 2005, apoi altele şi altele. La sfârşitul lui 2006, înainte de intrarea în Uniunea Europeană, întreaga serie de norme pentru evitarea eficientă a riscului valutar în procesul creditării se încheiase.
Două obiective de prim ordin îşi propusese şi a reuşit să obţină Banca Naţională: o creditare sănătoasă şi evitarea supraîndatorării populaţiei. Regulile impuse de BNR au deranjat şi opinia publică, şi băncile comerciale. În 2007 însă, primul an al României în Uniunea Europeană, în activitatea de reglementare au intervenit schimbări de concepţie. Regulamentul 3/2007, conceput la cererea UE, a adus un transfer de responsabilităţi, ce a părut a fi o relaxare a creditării. Băncile au fost astfel obligate să-şi facă propriile regulamente de creditare. Iniţial, validate de BNR. Apoi, doar analizate la BNR şi discutate cu băncile, în caz de obiecţii sau sugestii. Principalul obiectiv al Regulamentului 3/2007 fiind limitarea riscului de creditare, îndeosebi în valută, în cazul persoanelor fizice. Împrumutatorii (bănci şi IFN-uri) au fost astfel obligaţi să fixeze limite maxime ale gradului de îndatorare, pe categorii de clientelă, clasificate după venituri şi garanţii.
Dar anii 2000-2007, când oamenii s-au repezit să ia credite, iar băncile s-au dovedit generoase, au trecut repede. Resursele de creditare s-au împuţinat. Iată însă că pentru încetinirea creditării, în toamna lui 2008, băncile comerciale nu s-au sfiit să dea vina pe BNR. Încă din toamna lui 2008, Regulamentul 11 al BNR, abia intrat în vigoare, era învinuit că ar fi un stăvilar în calea creditării. Apoi, învinuirile aduse BNR şi-au diversificat ţintele, un cal de bătaie deseori invocat fiind dobânda de politică monetară.
Invocarea Regulamentului 11 din 2008 era o ţintă falsă. Adevărul era altul. În relaţiile cu băncile, oricare ar fi clientul, o ţară, o companie sau o familie, creditele se reduc drastic când vremea e urâtă. Şi e clar că atunci, în toamna lui 2008, când criza financiară tulbura vremea pe planetă soarele se ascunsese în nori. Aşa că şi băncile româneşti, în politica de creditare, au pus în funcţiune un orologiu nou, care se grăbea încet. Tot mai încet.
Ce a fost însă cu Regulamentul 11/2008? Practic, Banca Naţională a României a făcut atunci, în 2008, cu un ceas mai devreme pasul pe care peste câţiva ani, în plină criză financiară, l-au făcut multe alte bănci din Uniunea Europeană. Iar adevărul e în titlul normei: limitarea riscului de creditare la persoanele fizice.
Regulamentul pleca de la un fapt real: creditul e un contract între două părţi: una împrumută, alta se împrumută. Grija părţii care se împrumută reducându-se la plata ratelor, lună de lună. Societatea câştigând de două ori: prima dată, au apărut stocuri noi de case sau erau vândute mai multe bunuri de consum; a doua oară, era logic ca mulţi dintre cei care îşi luau case sau alte bunuri pe credit să aibă o grijă mărită să nu-şi piardă slujba ca să-şi poată rambursa creditul. Dacă îşi pierdeau slujba, aveau să-şi piardă bunurile.
