Opinii

Cum de a ajuns coşmarul americanilor un vis pentru români?

Cum de a ajuns coşmarul americanilor un vis pentru români?

Autor: Sorin Pâslaru

25.03.2013, 00:08 11641

Într-un scenariu apocaliptic pentru America, un profesor chinez de business le spune studenţilor în 2030 cum Statele Unite au decăzut treptat, precum imperiul britanic şi cel roman, din cauza politicilor economice ruinătoare. „Iar acum, ei lucrează pentru noi“, spune el.

Scenariul a fost citat recent de The Economist şi a fost prezentat într-un clip electoral contra lui Barack Obama în timpul campaniei din Statele Unite din toamna trecută, ca un avertisment pentru ceea ce va deveni America dacă va rămâne el la conducere: se va îndatora tot mai mult faţă de China, care va sfârşi prin a prelua companiile americane.

Nu i-a convins acel clip pe americani, iar The Economist chiar arată în ediţia citată, într-un amplu articol, cum America va renaşte, va conduce lumea încă mult timp de acum încolo, iar temerile că alte puteri precum China o vor putea domina la un moment dat sunt nejustificate.

China, Statele Unite, jocuri globale. Sunt temele secolului 21, cum era tema naşterii superputerii economice a Japoniei în anii '80.  Altceva este interesant pentru România: această definiţie a decăderii unei puteri economice. „Now they work for us“ - cum scrie în revista britanică. „Acum, ei lucrează pentru noi.“

Aceasta este practic, negru pe alb, teama cea mare, obsedantă, coşmarul - pierderea independenţei economice. Americanii să nu mai aibă Exxon, Microsoft sau General Electric, ci să fie simpli angajaţi la China Petroleum, ZTE sau China Three Gorges Corporation (Hidroelectrica Chinei).

De fapt, poate asta s-ar fi întâmplat în toamna lui 2008 cu finanţele americane dacă marile bănci nu ar fi fost salvate cu bani publici -  şi nu neapărat din faţa Chinei, ci din faţa altor mari jucători globali care aveau bani atunci.

Pentru că lumea e liberă, comerţul a crescut de peste 1.000 de ori din 1900 până acum, Europa Occidentală a democratizat prosperitatea, dar diferenţa care rămâne, uriaşa diferenţă între cei dezvoltaţi şi cei subdezvoltaţi este, în continuare, că cei din urmă lucrează pentru primii. „They work for us.“

Diferenţa dintre cine deţine factorii de producţie şi unul din factorii de producţie - şi anume forţa de muncă -  este diferenţa între cei care fac ce vor şi cei care fac ce pot.

Nimeni nu ar mai fi vorbit azi de Japonia fără companiile japoneze care au lovit puternic Detroitul sau de China fără companiile chineze care domină piaţa locală uriaşă a acestei ţări şi au început să atace şi pieţele globale - mai întâi printr-un continent uitat -Africa.

Nimeni nu vorbeşte de Africa precum un actor global pentru că firmele africane nu există. Dacă eşti o companie, exişti, dacă eşti forţă de muncă brută sau sursă de resurse - eşti nimeni.

Un japonez în SUA care lucrează într-un restaurant nu este deloc, dar deloc totuna cu un japonez în SUA reprezentant al unei companii japoneze. Există în SUA şi dintr-o categorie, şi din alta, dar diferenţa între Japonia şi Filipine este că Japonia a avut lideri care au condus-o la dezvoltare pe când Filipine nu.

Şi asta fac statele care pot şi care lucrează în profitul cetăţenilor lor - îşi organizează resursele ca să obţină produse, nu acceptă să-şi facă cetăţenii produse pentru alte companii.

Spre deosebire de cele neputincioase care îi aruncă în lume, pe bărci de imigranţi care se scufundă în Gibraltar sau în poduri de tren cum plecau tinerii români în Grecia şi Austria în anii  '90.

Suveranitatea, existenţa în sine a unei ţări din punct de vedere economic stă în companiile sale locale, în orga­nizarea resurselor, a capitalului uman şi a celui financiar în entităţi care să conteze: nu pe pieţele  globale sau mă­car regionale, ci cel puţin acasă la ele - fie acestea pieţe de energie, financiare, de petrol, de căi ferate, de software, de bere, de ciment sau de automobile.

Nu se poate spune despre o ţară că are o economie puternică fără să aibă jucători, fără companii. Altfel nu este decât o resursă pentru alţii - de aur, de cupru, de energie electrică, de gaz, de cherestea, de berbecuţi, de cereale sau de forţă de muncă. Este Africa, unde Coasta de Fildeş (1.600 $ PIB per capita) vinde 43% din producţia de cacao la nivel mondial, dar ciocolata o fac firmele din Austria, Elveţia sau Belgia (32.000 $ PIB per capita, de 20 de ori mai mult decât Coasta de Fildeş).

Păi poţi 100 de ani să inviţi companii străine să exploateze cacao din Coasta de Fildeş şi să trimiţi ivorienii în imigraţie în Occident doar, doar or aduna ceva bănuţi din turnuleţele Eiffel vândute prin pieţele Parisului şi tot nu urci să depăşeşti diferenţa de 20 de ori PIB per capita între o ţară subdezvoltată şi una dezvoltată.

„They work for us“ va fi valabilă şi după 100 de ani.  De ceea ce se tem americanii trebuie să se teamă toţi şi să vadă - nu cumva unele ţări au ajuns deja în situaţia în care mai contează doar ca resursă fragmentată? Adică de fapt nu mai contează?

Când ajungi ca succesul să fie căderea şi menţinerea deschisă a unor graniţe pentru a avea unde lucra, ai o economie care de fapt supravieţuieşte, nu o economie care vrea să devină puternică.

Cum de am ajuns ca un coşmar pentru americani: să lucreze toţi pentru chinezi - să fie un vis pentru români: să aibă unde lucra în Occident?

Forţa de muncă într-o parte, resursele în alta, fabrici demolate. Unde să mergi în acest fel? Către vârful sau către coada clasamentului la PIB per capita? 

Cum să ai un consum de maşini, de ziare, pastă de dinţi sau de ciorapi  - să nu se îmbolnăvească oamenii de boli de piele purtând îmbrăcăminte second-hand, cum se întâmplă azi în România - dacă nu ai industrie? Dacă nu ai angajatori?

Chiar crede cineva acest basm că poţi avea dezvoltare reală fără companii?

AFACERI DE LA ZERO