Firmele româneşti de soft (dar nu numai ele) mici şi mijlocii, încă antreprenoriale, simt pe pielea lor puterea multinaţionalelor şi companiilor mari. Când multinaţionalele decid să facă o investiţie în România, când au ţinte de performanţă clar stabilite, când au clientul şi trebuie doar să execute comanda, nu se uită la ”preţul” angajaţilor, pe care trebuie să îi recruteze din piaţă, de la concurenţă sau de unde îi găsesc. Dacă trebuie să umple neapărat o poziţie specială, multinaţionalele dublează chiar şi salariile pentru a atrage acel candidat. Chiar şi o creştere salarială de ”numai” 50% nu este de lepădat.
Angajatul/salariatul care pleacă nu trebuie judecat/blamat pentru că se duce la mai bine, chiar dacă tot ce a învăţat până atunci i s-a datorat acelei firme mici sau mijlocii de la care acum dezertează.
Foarte multe companii româneşti sunt nervoase pe această situaţie, considerând că lupta cu multinaţionalele este inegală, pentru că ele beneficiază de ajutoare de stat, de covor roşu la nivel de administraţie sau de ”scutirea” de controale, având în vedere numele mari pe care le poartă la nivel internaţional.
Cum se pot lupta companiile româneşti? Să facă o contraofertă celui care a primit o ofertă? Să-i dubleze salariul ca multinaţionala? Dacă dublează salariul, trebuie să majoreze salariile şi la ceilalţi oameni din echipă sau din companie, pentru că altfel, încercând să stingi un incendiu, ajungi să dai foc la toată clădirea. În acest caz tot bugetul de salarii al companiei sare în aer şi nu mai poţi să ai un preţ competitiv când îţi oferi serviciile.
Între 2004 şi 2008 salariile s-au dublat, triplat de la an la an, pentru că au venit investitori străini, au făcut angajări, au ras piaţa, ceea ce a determinat şi companiile româneşti să intre în luptă ca să nu rămână cu organigrama goală.
Unele companii româneşti au făcut faţă, altele s-au trezit în criză că au un buget de salarii mare versus noile condiţii din piaţă, cu vânzări în scădere de la o lună la alta şi au clacat.
Piaţa angajărilor şi salariilor a început să se mişte din nou, în special în cele 10 oraşe mari. Cazurile în care se dublează salariile peste noapte sunt excepţii, dar şi creşteri între 20 şi 50% reprezintă o problemă pentru companiile româneşti, care nu îşi pot transfera noile costuri atât de uşor în preţul produselor pe care le vând.
Cum poţi să te aperi când piaţa salariilor se mişcă, dar în acelaşi timp să nu intri în capcana anilor 2004-2008? Pentru că această frenezie financiară de la nivel mondial, cu dobânzi mici peste tot, se poate opri peste noapte şi vine din nou căderea economică.
Video ZF Live. Multinaţionalele momesc angajaţii din IT cu salarii duble
Video ZF Live. Lăpuşan, Zitec: Dacă nu poţi da salarii mari, oferă-le angajaţilor acţiuni
Alexandru Lăpuşan de la Zitec, o companie românească cu 120 de salariaţi, spune că o soluţie este să le dai angajaţilor-cheie acţiuni în companie.
Asta îmi aminteşte de începuturile Microsoft, Apple, Oracle, adică marii giganţi care acum fac razii pentru angajaţi de la concurenţă în România. Bill Gates nu avea bani să le dea angajaţilor, dar avea o idee. Atunci le-a dat acţiuni în contul unei părţi din salariu, făcându-i părtaşi la câştig sau la pierdere. Pur şi simplu a democratizat compania pentru a merge înainte cu ideea lui ca pe fiecare calculator din această lume să fie instalat Windows.
Mai mult decât atât, Gates şi alţi antreprenori americani, au listat companiile pe bursă din două motive: pentru a strânge capital, dar şi ceea ce este mai important, pentru a da o valoare acţiunilor, astfel încât angajaţii să îşi poată valorifica, dacă vor, titlurile obţinute în contul unei părţi din salariu.
Bineînţeles, nu toate companiile sunt ca Microsoft sau Apple, adică valoarea acţiunii să explodeze, iar angajaţii să devină milionari în dolari peste noapte (îmi amintesc dintr-un articol că unul dintre primii angajaţi ai Microsoft, o simplă secretară, a ajuns milionară).
Ar trebui ca antreprenorii români să se gândească cu multă atenţie şi la această variantă, să democratizeze o parte din companii dacă vor să facă faţă asaltului multinaţionalelor.
Mai mult decât atât, companiile româneşti ar trebui să se unească, aşa cum au făcut-o multinaţionalele la începutul anilor 2000, când i-au cerut guvernului Năstase facilităţi fiscale pentru programatori sau ajutoare de stat în ultimii ani, prin scăderea taxelor şi a sarcinii fiscale pentru locurile de muncă create.
Companiile româneşti ar trebui să ceară scutirea de impozit, măcar parţială, pentru acţiunile acordate angajaţilor ca beneficiu salarial (ca la bonuri de masă), iar statul ar putea să ceară ca aceste firme să se listeze pe bursă astfel încât acţiunile să poată să fie tranzacţionate, iar proprietarii, adică antreprenorii, să devină astfel mai responsabili, să nu mute activităţile de pe o firmă pe alta, să fie obligaţi la auditul continuu, să devină transparenţi. În acest fel bursa, investitorii şi angajaţii vor fi principalii cenzori ai activităţii companiei, înaintea fiscului.
Creşterile salariale sunt bune pentru economie, indiferent cum se întâmplă, multinaţionalele au rolul lor, iar pentru România sunt vitale în lipsa capitalului autohton, extrem de afectat de criză şi descinderi, dar companiile româneşti trebuie ele să se lupte ca să reziste şi să câştige teren.
Acum câteva săptămâni secretarul de stat din ministerul Finanţelor, Enache Jiru, şeful Trezoreriei, care într-o conferinţă a ZF, i-a răspuns lui Constantin Stroe, vicepreşedinte al Dacia, pe tema unor posibile facilităţi acordate producătorilor interni care să stimuleze cererea, printr-o singură afirmaţie: Cereţi!.
Adică dacă nu cereţi, statul nu are de unde să ştie ce vreţi. Multinaţionalele au făcut cărare la fiecare guvern, indiferent de culoarea politică, ştiu mai bine birourile ministerelor decât miniştrii, şi au cerut. În final, au primit ce au cerut. La fel trebuie să facă şi companiile româneşti. Asta dacă reuşesc să se unească.
